Monografia comunei

Comuna Șotrile este așezată în NV județului Prahova, la 16 Km de municipiul Câmpina și la 40 km de municipiul Ploiești, reședința județului.
Se află la nord de paralela de 45^o lat. N (45^o12’ lat. N) și la est de meridianul de 25^o long. E (25^o43’ long. E).

Teritoriul comunei se desfășoară între următoarele limite:

• la est râul Doftana constituie, între punctul “Captare” și gura de vărsare a râului Secăria, hotarul cu Brebu;
• la nord limita urmărește râul Secăria, culmea Dealului Corneanu, ajungând la Vf. Vârforeanu, Vf. Frumos (1447), Plaiul Corhaniei, până la cota 1000 m, fiind hotar cu localitatea Valea Doftanei, comuna Secăria și orașul Comarnic;
• la vest limita este trasată de la cota de 1000 m, din apropierea punctului “la Groapa Teiului”, pe valea superioară a râului Fiarelor (afluentul Văii Prahovei), Vf. Pietrosului (732 m), Vf. Oradia (774 m), Vf. Beldiman (715 m), râul Câmpinița, până la confluența cu râul Bătrână, separând comună Șotrile de orașul Breaza și comună Cornu;
• la sud limita comunei Șotrile cu Municipiul Câmpina se desfășoară între confluența râului Câmpinița cu râul Bătrâna, până la râul Doftana, urmărind valea Muierii și limita dintre izlazul comunal și pădure, în sud-estul satului Plaiul Câmpinei, până la punctul “Captare”.

Între aceste limite suprafața comunei este de 29,41 km², în care se află 6 sate:

• Șotrile – reședința comunei,
• Vistieru,
• Seciuri,
• Plaiul Cornului,
• Lunca Mare,
• Plaiul Câmpinei.

Aceste sate sunt , în general, așezate pe coama dealurilor și pe versanții cu pante mai domoale, excepție făcând satul Lunca Mare care este așezat într-un sector al văii Doftanei, unde lunca se lărgește mai mult.

Așezarea comunei între limitele amintite mai sus, cu forme de relief caracteristice dealurilor subcarpaților Prahovei și ale celor de interferență carpato-subcarpatică din nordul comunei (V. Mihailescu-1966), influențează atât clima, solurile, răspândirea vegetației și animalelor, cât și activitatea agricolă a locuitorilor.

Relieful de pe teritoriul comunei Șotrile este reprezentat , în cea mai mare parte, de dealuri subcarpatice, care se încadrează în unitatea Subcarpaților Prahovei, considerați de geograful Vintilă MIHĂILESCU (1966), că având cea mai mică extindere din toți Subcarpații Munteniei Centrale. Către nordul comunei, după un abrupt care se înscrie în relief printr-o denivelare de 150-300 m, apare nivelul montan inferior, cu o altitudine de +1000 m, din Munții Baiului.

Această regiune deluroasă se prezintă ca un sistem de interfluvii și vai, care crește în altitudine de la sud la nord, având aspect digital, fiind dispuse conform cu artera hidrografică principală, dar fiind tăiate adânc de o rețea bogată de afluenți, capătă contururi foarte neregulate. Desfășurarea spațiilor interfluviale este sinuoasa și rareori întreruptă (Valeria Velcea-1965) și ca urmare a aspectului lor domol, cu coame rotunjite, sunt denumite plaiuri (Plaiul Câmpinei, Plaiul Măgura, Plaiul Boncului, Plaiul Corhaniei, Plaiul Cornului ș.a.). Pe unele interfluvii plăcile mai dure de conglomerate și gresii au păstrat mai bine înălțimile (Vf. Cucuiatu-826m, Vf. Tuluta-peste 700 m, Pietriș, etc.), care domină regiunile înconjurătoare alcătuite din roci mai friabile (argile, marne, șisturi argiloase, gresii compacte sau în lespezi și placi, ș.a. aparținând flișului paleogen și neogen) , mai puțin rezistente la eroziune și de aceea au o altitudine mai redusă. Existența conglomeratelor și formațiunilor monoclinale permit apariția unui sistem de cueste în cadrul interfluviilor. Așa este cazul cuestelor ce se dezvoltă de-a lungul Dealului Plaiului Câmpinei, în nordul satului cu același nume, care domina abruptul creat spre satul Lunca Mare, ca și a celor dezvoltate pe conglomeratele burdigaliene de la punctual “Pietriș”, Vârful Tuluta s.a. Datorită rezistenței la eroziune a  acestor formațiuni geologice, au luat naștere martori de eroziune (Cucuiatu, Tuluta, Pietrișul). Se întâlnesc numeroase suprafețe structural dezvoltate pe gresii sau conglomerate, cu direcția de înclinare nord-est spre sud-vest, că cele de pe Plaiul Câmpinei, Pietriș s.a. Ca urmare a inclinării straturilor geologice , fruntea acestora, corespunzătoare cuestelor, este supusă unei puternice acțiuni de eroziune eoliană, acțiunii de îngheț- dezgheț, acțiunii apei de șiroire etc. Studii asupra geologiei din această zonă a realizat L. MRAZEC, care arata că este vorba de o linie de încălecare a flișului paleogen, peste cel neogen, care se desfășoară de la Slon, în valea Drajnei, până la valea Dâmboviței, o linie  de dislocație de natură tectonică. Pe linia de încălecare se ivesc șisturi cu pești și roci cornoase, marne roșii și vărgate senoniene și, în unele locuri, călcare și gresii numulitice și chiar clipe de gresii și conglomerate cenomaniane.. Se ivesc conglomeratele miocene de la Cheile Doftanei, în amonte de Lunca Mare (cunoscute și sub numele de Cheile Brebului) și care se ridică până la vf. Cucuiatu. Studiind partea de vest a acestei linii de dislocație, până la valea Câmpiniței, Teisseyre, arata că marginea de sud a zonei muntoase din paleogen, se pune în evidență în unele sectoare că o linie de dislocare tectonică, nu uniformă și nici continuă.

Sub conglomeratele de la Cucuiatu se afla straturi de gresie marnoasă și marne de culoare cenușie închisă și resturi de straturi de ghips. Ghipsul de la Șotrile a ajuns în mijlocul straturilor de marne, mai vechi, prin dislocare. Straturile marnoase acoperă un pachet de roci cornoase albe, la suprafață, intercalate cu șisturi silicioase bogate în solzi și schelete de pești. Sub acestea se afla un strat de calcar numulitic gresos, de 2-3 m grosime, urmat de gresii și marne albicioase , care au o grosime mai mică de 5 m. Toate aceste straturi sunt foarte înclinate spre sud.

Gheorghe MUNTEANU-MURGOCI, într-o lucrarea a sa publicată în 1903, a semnalat existența chihlimbarului în Șotrile. Tabelul final al lucrării , cu o hartă a țării, la numărul 36 cuprinde și localitatea Șotrile, alături de alte localități, că posedând urme de chihlimbar. Nimeni nu a mai cercetat această problemă și existent acestor urme de chihlimbar nu mai este semnalata în vreo altă lucrare de geologie.

Nivelul montan inferior este reprezentat prin forme de relief cu înălțimi în jur și peste 1000 m altitudine, sculptat în flișul cretacic care începe cu gresii curbicorticale (albian-vraconian) și se termină cu cel alcătuit din marne și gresii calcaroase. Acest nivel este pus în evidență , față de regiunile înconjurătoare , de un abrupt și de o formă depresionara ce se dezvolta la acest contact (Vistieru, o parte din Șotrile și Seciuri). Unii geografi, Vintilă MIHĂILESCU (1966) și Gh. NICULESCU (1971), considera această regiune că o “zonă de interferență carpato-subcarpatica, avându-se în vedere altitudinea și poziția sa, iar alții, N. POPP (1939), Valeria VELCEA (1965), Grigore POSEA (1974) ș.a. consideră ca aparținând regiunii montane, echivalata cu a doua treaptă a “ platformei Predeal” de vârsta levantina.

Din prezentarea generală a reliefului de pe teritoriul comunei Șotrile a reieșit că acesta crește în altitudine de la sud la nord, de la aproximativ 500m în sud, nivelul văilor, la dealurile subcarpatice, din care se detașează Cucuiatu de 826m, Tuluta-peste 700m, Magura-722m, Vf. Fetei-735ms.a., corespunzătoare nivelului “plaiurilor”, cu o altitudine de +800 m și apoi nivelul montan inferior, cu înălțimea cea mai mare în Vf. Frumos-1447 m.

Pantele cele mai accentuate se afla la contactul cu Munții Baiului, în rest pantele sunt domoale , se întâlnesc numeroase suprafețe cvasiorizontale, unde își au, de obicei, vatră cele mai multe din satele component ale comune.

Văile principale, Doftana și Câmpinița, dar și cele secundare, Boncu, Serbuloaia, Bătrână, Fiarelor etc. sunt adâncite, cu pante accentuate (mai ales în apropierea albiei) care permit o intensificare a acțiunii torențiale. Valea Doftanei este evoluată spre deosebire de celelalte vai din regiune care sunt mai slab evoluate, ca urmare a debitului lor scăzut.

Valea Doftanei are, în acest sector al comunei Șotrile, versanți asimetrici: cel stâng este abrupt, iar cel drept  are sectoare abrupte ce alternează cu ce alternează cu cele line, cu sectoare de lunca bine dezvoltate ( Seciuri  și mai ales în aval de cheile Brebului, la Lunca Mare), unde datorită pantei mai line se produc acumulări puternice de nisipuri și pietrișuri, mai rar de maluri, care oblige apa râului la despletiri și meandre. Mai în aval de Cheile Brebului( formate în conglomerate) s-a amenajat valea, construindu-se mai multe baraje, în spatele cărora s-au format mai multe lacuri de acumulare. Două dintre acestea sunt folosite pentru a acționa micile hidrocentrale, iar unul, mai vechi este folosit pentru a alimenta cu apă municipiul Campina.

Valea Câmpiniței, cu afluenții săi Serbuleasa, Boncu și Bătrână este o vale  care din cauza debitului râului redus, nu a reușit să evolueze mai rapid, pe măsură Prahovei și Doftanei. În cursul inferior își schimbă direcția, de la nord la sud, în cea de est-vest, atunci când intră în terasa Campina. Aici rețeaua hidrografică s-a lăsat dirijată de liniile tectonice din regiune, în acest caz aliniamentul tufurilor.

În dealurile subcarpatice din acest sector, procesele de modulare actuale ale scoarței terestre se desfășoară cu intensitate sporite și se manifestă sub formă de căderi de roci pe pante ( deplasări gravitaționale) și mai ales acțiunea torențială. Acțiunea eoliană este resimțită mai ales în partea de est, nord-est și nord a satului Șotrile, unde vânturile băț mai puternic, ca urmare a altitudinii, a deschiderii largi către Valea Doftanei și a suprafețelor reduse cu pădure.

Factorul principal modelator al regiunii este apă (de șiroire, de infiltrație și curgătoare)a cărui intensitate diferă în funcție de panta, de natura rocilor, de gradul de acoperire cu vegetație, de frecvență și cantitatea precipitațiilor, etc.. Rezistența diferită a rocilor, stratificarea acestora și modul lor de orientare , influențează acțiunea de eroziune diferențiată. Trebuie să amintim și acțiunea negative a societății omenești, care prin defrișarea vegetației forestiere, prin lucrarea necorespunzătoare a terenurilor arabile, prin construirea de drumuri pe pantele dealurilor, poate să accelereze aceste procese care duc la degradarea scoarței terestre. Putem aminti aici acțiunile recente de tăierea salcâmilor din râpă de la sudul satului Plaiul Câmpinei, care au dus la surparea terenului și afectarea șoselei principale, defrișările de pe versantul de sud-vest, spre râul Doftanei, cele de pe valea Muierii și multe altele. Față de perioadă anterioară anului 1989, când s-au făcut plantari de puieți pe suprafețe relații întinse, aceste acțiuni se desfășoară mai puțin în prezent. Acolo unde vegetația de pădure,  tufișuri sau de ierburi s-a distrus, acțiunea de eroziune s-a accentuat, s-au extins și alunecările de teren.  În părțile  de vest, sud-vest și de nord ale comunei Șotrile, unde încă suprafețele cu păduri sunt întinse, acțiunea de eroziune este redusă, sunt puține alunecările de teren. În schimb în estul și nord estul comunei, mai ales în jurul Primăriei Șotrile, dar și de-a lungul șoselei dintre Șotrile și Plaiul Câmpinei, sunt multe sectoare cu alunecări de teren. S-a încercat, și în multe locuri s-a reușit, că aceste alunecări să fie fixate prin plantari de arbori, prin construirea unor ziduri din beton armat, prin baterea unor bile de lemn la adâncimi mai mari care să oprească alunecările s.a. Aceste alunecări apar acolo unde sunt roci de tipul marnelor, argilelor, care datorite inclinării lor și a apelor de infiltrație, alunecă, producând alunecări pe suprafețe întinse, Se întâlnesc alunecări lineare sau sub formă de limbă (tipul reprezentativ mai ales în apropierea Primăriei, dar și pe versantul de sud-est al satului Plaiul Câmpinei), alunecări în brazde(în vestul Dealului Cucuiatu, punctul “ la ruptura”) și alunecări strangulate, care se dezvoltă pe versanții despăduriți, dând naștere la versanți în trepte (Valea Boncului, la fostul dispensar uman, de-a lungul șoselei către Plaiul Câmpinei, până la ieșirea din comună).

Alunecările de teren din apropierea primăriei au dus la distrugerea clădirii dispensarului comunal. Multe din alunecările de teren (cele de la intrarea în Plaiul Câmpinei, cele de la ieșirea din Plaiul Câmpinei până la Cucuiatu), au fost stabilizate cu lucrări ample (prin betonare, prin baterea unor stâlpi lungi din lemn), iar cele din apropierea primăriei au fost oarecum fixate prin plantarea unor sălcii, salcâmi ș.a.

Având în vedere așezarea comunei între dealurile subcarpatice și la poalele Munților Baiului este de remarcat existent unui climat de tranziție între cel de câmpie, din sud, șic el de munte, din nord. Contrastele dintre vara și iarna se atenuează, mai ales în cadrul văilor, iar amplitudinea termică scade sub 24oC. Vântul predominant este cel din nord-est, care uneori atinge viteze mai mari în estul satului Șotrile, ca urmare a gradului redus de acoperire cu păduri și a deschiderii largi către valea Doftanei. Cu o frecvență mai redusă se manifestă deplasarea maselor de aer din vestul și nord vestul Europei, mai ales în anotimpul călduros. Relieful, prin altitudinea sa, prin prezenta văilor cu directive nord-sud, prin expunerea sudică , prin existent Munților Baiului În nordul comunei, fac că deplasarea maselor de aer și radiația solară să fie diferită de la un loc la altul. Culoarele Văilor Doftanei, Câmpiniței, Bătrânei etc., canalizează masele de aer dinspre munte spre zonele mai joase. Munții Baiului creează un adăpost în calea vântului din NE( mai ales în Vistieru și Plaiul Cornului),iar radiația solară crește de la nord spre sud. Pădurile fac să apară un microclimate de adăpost și de umiditate mai ridicată (Vistieru, Plaiul Cornului și sudul satului Plaiul Câmpinei).

Diferența de temperatură dintre partea sudică (Plaiul Câmpinei) și cea Nordică (Șotrile, Vistieru) este vizibilă prin perioada de înflorire, de fructificare  și de coacere a fructelor pomilor fructiferi, care este de aproximativ două săptămâni. Cele mai scăzute temperaturi se înregistrează în lunile ianuarie și februarie, iar cele mai ridicate se înregistrează mai ales în iulie. Temperatura minimă absolută, că de altfel pe întreg teritoriu României, s-a înregistrat în 25 ianuarie 1942 ( la stația Campina a fost de -26,6oC), iar cea mai ridicată a fost înregistrată la 7 sept 1946, de aproximația 36oC ( la stația meteo Campina a fost de +37,8oC). Durata perioadei de îngheț scade de la nord la sud, începe, în zona montană, în prima decadă a lunii octombrie, iar în sud în a doua parte a aceleiași luni și se încheie, în parte montană, către sfârșitul lunii aprilie, iar către sudul comunei, până la începutul lunii aprilie.

Precipitațiile atmosferice diferă cantitativ în funcție de altitudine, deci de relief, fiind în zona montană de 1000 -1200 mm anual și scăzând cu cât ne deplasăm spre sud la 700 mm anual. Zăpadă căzută are grosimi mai mari în partea de nord, unde cad începând cu luna octombrie, și mai mici cu cât mergem spre sudul comunei, cad aici începând cu luna noiembrie sau la început de decembrie.

Pe teritoriul acestei comune se observă o etajare vizibilă a solurilor, etajare dictate de altitudine, de natura rocilor și de factorii climatici. Se întâlnesc următoarele tipuri de soluri: brun-roșcate podzolite de pădure (pe care se dezvoltă pădurea de stejar din sudul comunei), brun-roșcate erodate (apar în nordul satului Șotrile, Vistieru și Seciuri), brune și slab podzolite (cu o extindere în zona satului Plaiul Cornului), brune și brune (argilo-fluviale) podzolite (mai ales în valea Boncului, unde umiditatea este ceva mai mare și temperaturile ceva mai scăzute), brune-acide (corespunzătoare pădurilor de fag și de amestec cu conifere), solurile aluviale (de-a lungul văii Doftana) și regosolurile, care apar pe depozite afânate(nisipuri, argile) frecvente mai ales pe pante în jurul satului Șotrile. Toate aceste soluri au o fertilitate redusă, necesită administrarea de îngrășăminte, atât pe puținele terenuri arabile, cât mai ales pe pășuni și fânețe.

Luând în considerație factorii fizico-geografici (relief, climă, litologie și sol) și influența omului asupra vegetației, putem distinge pe teritoriul comunei Șotrile următoarele tipuri de vegetație: păduri, pajiști naturale (pășuni și fânețe), culturi diferite și livezi. Sunt cuprinse în subzone fagului și stejarului (după P. ENĂCHESCU). Pădurile de pe raza comunei Șotrile se dezvoltă în complex cu terenurile acoperite cu fânețe, pășuni și livezi.  În 1897, în Dicționarul Geografic a județului Prahova , se precizează că: „Șotrile avea pădure particulară supusă regimului silvic din 1883, pe moșia Șotrile pendinte de comună Șotrile, Plaiul Prahova”.

Din suprafața totală a comunei de 2941 ha, 969 ha sunt ocupate de păduri, adică aproximativ 33%, 278 ha de fânețe naturale și 60 ha de pășuni. Pădurile sunt răspândite mai   ales în nordul și sud-vestul comunei. Pădurile de foioase și de amestec  ocupa 775,2 ha(80%),iar cele de rășinoase 48,45 ha (5%). Mai sunt pepiniere, plantații și alte terenuri (145,35 ha) aflate în administrația Direcției Silvice Ploiești.  92% din pădurile comunei Șotrile aparțin domeniului privat. În sudul comunei, a satului Plaiul Câmpinei, la hotar cu municipiul Campina, se dezvoltă păduri de stejar, gorun și mai ales de fag. Pădurile de gorun sunt intercalate cu păduri de fag  (cazul pădurilor din apropierea Văii Muierii). Se mai întâlnesc , aici, și carpenul, fagul, teiul, arțarul, frasinul. Că arbuști întâlnim cornul, sângerul, măceșul, porumbarul s.a. Făgete pure se întâlnesc în bazinul hidrografic al râului Câmpinița, la poalele Plaiului Măgura. În partea de nord, dar și pe versantul drept al Câmpiniței se dezvoltă pădurea de amestec (fag, pin, molid ș.a.). Se întâlnesc pâlcuri de pădure de amestec, către valea Doftanei, la nord-est de Vf. Cucuiatu, în care, alături de pin și fag, apare și zada, aceasta din cauza curenților puternici dinspre valea Doftanei. Pe versanții estic și sudic al Vf. Cucuiatu, dar și în valea superioară a Bătrânei, se întâlnesc suprafețe cu arbuști (porumbarul, cătina, păducelul etc) . Mai la nord, în apropiere de rama montană, se întâlnesc păduri de carpen și fag, cu gorun dezvoltat pe crește. Pe coama Plaiului Boncului și în zona Vf. Frumos apar pâlcuri de conifere, înconjurate de de păduri de fag și gorun. În ultima perioadă au fost defrișate păduri de pe versantul drept al Văii Doftanei ( în aval de “captare”, pădurea de salcâmi din groapă aflată la hotar cu Municipiul Câmpina, de pe Valea Muierii ș.a.).

Vegetația pajiștilor naturale (pășuni) se întâlnesc pe dealul Plaiul Câmpinei și la nord de satul Șotrile, până la abruptul montan. Se întâlnesc asociații ierboase, cu Agrostis tenuis, Festuca vallesiaca, Festuca pratensis, Poa pratensis, pe izlazul din sud - estul Localității Plaiul Câmpinei. Pe solurile mai podzolite întâlnim Festuca rubra, tifolium repens, Prunela vulgaris, Andropogon sp., dar și pe solurile erodate și uscate. Pe solurile mai puțin evaluate  apar Poa pratensis și Taraxacum officinalis. În cadrul luncilor, mai ales în lunca Doftanei, salcia, stuful, rogozul.

Valoarea furajeră a pășunilor și fânețelor este relativ bună. Multe din ele au fost afectate de alunecările de teren și de activitatea torențială a apelor pluviale. Este necesar ca aceste pășuni să fie curățate de mărăcinele alb, să se înlăture mușuroaiele de cârtițe și să fie fertilizate.

Ca urmare a existenței  pădurilor, speciile de animale sunt numeroase și de o mare varietate. Întâlnim animale de la cele mai simplu organizate până la cele mai evoluate. Pe solul pădurilor mișună moluște, viermi, insecte, păianjeni, reptile, batracieni, numeroase păsări și mamifere (urși, mistreți, cerbi, căprioare ș.a.). În cadrul pajiștilor se întâlnesc insecte, reptile, păsări, iar în sol își sapă galerii și scot pământul la suprafață sub formă de mușuroaie.  Apele curgătoare din zonă sunt slab populate, ca urmare a debitului lor mic și a debitului solid, mai ales la precipitații bogate. După construirea barajului de la Paltinu, apele lacului au fost populate cu păstrăvi, dar, în 1975, din cauza unor probleme la baraj, apele au fost deversate distrugând aproape complet peștii din lac. Ulterior lacul a fost populat cu alte specii de pești.

La recensământul din 2011, în comună Șotrile numărul locuitorilor a fost de 3328 locuitori, număr mai mic decât la recensământul populației din 2002, când localitatea avea 3559 locuitori. Din 1899, când numărul locuitorilor comunei era de 1568, populația a crescut continuu, ajungând în 1976 la 4097 locuitori. După această dată,  din 1977, populația a început să scadă (la recensământul din 1977 era de 3878 locuitori). Scăderea numărului  locuitorilor comunei Șotrile se datorează atât migrației tinerilor către orașe, în special Câmpina, cât și scăderii natalității. Cea mai ridicată natalitate s-a înregistrat începând cu anul 1967, după decretul prin care se interziceau avorturile, de 37,52 la mia de locuitori, 130 nou născuți, în 1967, 131 în 1968 și 134 în 1969. După această dată natalitate, deși  ridicată, a început să scadă. Ca urmare a scăderii natalității, populația este într-un proces continuu de îmbătrânite.  Sporul natural a fost foarte mare în 1967, 102 locuitori. Deși natalitatea era ridicată și înainte  de primul război mondial și chiar după cel de al doilea război mondial ( 82 născuți în 1903, 87 născuți în 1905, 101 în 1909, 120 în 1937 etc.), când numărul locuitorilor din comună era mai mic  , sporul natural era mic datorită condițiilor precare de viață, datorită igienei precare din locuințele oamenilor și îngrămădirea membrilor unei familii într-o încăpere (revenind fiecărei persoane în medie 6,7 mc, în loc de 32 mc), alimentației sărace cu mult porumb (consumul de mămăligă era de 90%, iar de pâine de doar 10%), puține alimente de origine animală, lipsa asistenței medicale și medicului, lipsa medicamentelor, lipsa alimentelor proaspete, mai ales iarna, lipsa de pricepere în prepararea bucatelor ș.a. Mortalitatea era ridicată, în special mortalitatea infantilă. Astfel, în 1900 s-au născut 68 copii și din aceștia au murit 16 până la vârsta de 1 an, adică 23,5% dintre nou născuți. Până la 7 ani au fost 24 de decese, adică 35,29% dintre cei cu această vârstă. Dacă adăugăm și celelalte decese din acest an numărul morților a fost de 50, iar sporul natural a fost mic, doar 18 persoane s-au adăugat la populația comunei, pe când în perioada 1967-1975, când s-au născut cei mai mulți copii și când mortalitatea, în medie, a fost de aproape 37 decese pe an, sporul natural a fost, în medie, de aproape 91 persoane, pe an.

Au existat și cazuri de locuitori care au trăit în jur de 100 și peste 100 ani. De exemplu: Ion MANEA (decedat în 1901) a ajuns la 110 ani, Șerban ANGHELESCU (decedat în 1906) a ajuns la 108 ani, iar soția sa a avut 95 ani, Joița-Iosif BĂNESCU (decedata în 1980) a trăit 106 ani, Sanda-Gheorghe DURA (decedata în 1901) a ajuns la vârsta de 100 de ani, Nicolae GÂLCA și Niță IRIMIA (decedați în 1905), ca și Paraschiva MIHAIU-STĂNICA (decedata în 1908) și Margareta MIHAI-DOGARU (decedată în în 1906), au ajuns la vârsta de 90 ani s.a.

Principalele boli care provocau moarte, mai ales în rândul copiilor erau: tuberculoza, scarlatina, rahitismul, pneumoniile, rujeola, hemiplegia, debilitatea fizică și mintală, imaturitatea la naștere, pelagra, maladiile acute gastro-intestinale etc.

Analizând situația între anii 2006-2015, s-a constata că numărul de decese a rămas relativ ridicat, au decedat mai mult oameni în vârstă și f. puțini copii și oameni de vârstă mijlocie. În acești 10 ani(2006-2015) au decedat doar 3 copii între 5-15 ani, aceștia din sectorul rudari și 13 decese în rândul celor cu vârsta cuprinsă între 35 și 55 ani. Se constată că femeile trăiesc mai mult decât bărbații, multe femei depășesc vârsta de 80 ani (45 din 163, din perioada amintită mai sus). Dintre femeile care au depășit vârsta de 80 de ani, unele au depășit 90 de ani (23) și au ajuns aproape de 100 de ani (Maria COMȘA-98, Maria TĂNASE-96 ani, Maria DAVIDESCU-96 ani, Narcisa NEGRU-101 ani). La bărbați din numărul celor care au depășit 80 de ani, 19  au trecut de 90 de ani și doar 1 a avut peste 100 de ani (Gheorghe POPA – 104 ani, decedat în 2015 ).

Căsătoriile se făceau, până prin anul 1970, între vârsta de 18-27 ani, pentru băieți și între 18-22 ani, în cazul fetelor. Într-o adresă din august 1962, de la Comitetul Raional Câmpina, se comunică că “bărbatul se poate căsători numai dacă a împlinit vârsta de 18 ani, iar femeia 16 ani. Se poate încuviința căsătoria femeii la 15 ani”. Se interzicea căsătoria “în linie dreaptă precum și între cele colaterale până la al patrulea grad inclusiv”.

Băieții nu se căsătoreau mai devreme de 18 ani, iar fetele se căsătoreau chiar și la 15, 16 ani, Așa a fost cazul în 1954 când 2 fete s-au căsătorit la 15 ani, au fost și cazuri când fetele s-au căsătorit la 16 ani și 17 ani. Între anii 1906 și 1910, băieții care se căsătoreau aveau vârsta medie de 26 ani, iar fetele care se căsătoreau,  aveau vârsta medie de 21 ani. Cele mai multe căsătorii s-au înregistrat în anul 2007, un număr de 72. Numărul acesta mare de căsătorii s-a datorat acordării unui stimulent de 200 euro fiecărei familii nou înregistrate, cu condiția ca cei care s-au căsătorit să fie la prima căsătorie, conform legii 396/2006. În cei 3 ani cât a fost valabilă această lege (2007, 2008 și 2009) s-au înregistrat 105 căsătorii. Această lege și-a făcut efectul încă doi ani, inclusiv în anul 2009, după care a fost retrasă.

Multe familii de rudari erau, până atunci, neînregistrați la starea civilă din comună, nu aveau un nume comun de familie, iar copiii aveau fie numele tatălui, fie pe cel al mamei. În 2003 Primăria din Șotrile comunica organelor superioare că existau, în acest sector al rudarilor, 25 persoane fără certificate de naștere și 29 persoane fără carte de identitate.

Din 2007 și până în 2016 numărul familiilor întemeiate la starea civilă a scăzut continuu, iar în 2012 doar 7 casatorii au fost înregistrate la starea civilă din comună. În perioada 2008-2016 numărul mediu al căsătoriilor a fost 15 anual (excepție face anul 2012 cu 7 căsătorii). Tot pentru aceeași perioadă, vârsta medie a bărbaților care s-au căsătorit a fost de 31 ani, iar a fetelor a fost de 26 ani. Au existat și cazuri rare de căsătorie la băieți sub 22 ani și la fete sub 20 ani. Faptul că o femeie năștea primul copil la 20 de ani, în 1975, iar în prezent la aprox. 27-28 ani și chiar peste 30 de ani, înseamnă o reducere a fertilității și implicit a natalității. Vârsta medie la prima căsătorie, la nivel de țară, pentru femei era, în 2016, de 27,6 ani, iar la bărbați era de 30,8 ani.

Dacă până în perioada celui de-al doilea război mondial numărul mediu al copiilor dintr-o familie era de 3, în  prezent el este sub 1,5. Pentru România pragul pentru o femeie fertilă, din grupa 15-49 ani ar trebui să fie de 2,13 copii. Este adevărat că situația este puțin diferită în cătunul țiganilor rudari din Plaiul Câmpinei, unde natalitatea este relativ ridicată față de restul comunei Șotrile.

Astfel s-a ajuns la o degradare a piramidei vârstelor. Conform unor date ale Institutului Național de Statistică, vârsta medie a populației României a crescut de la 35 ani, în 1992, la 40 de ani, în 2014 și este într-o continuă creștere. Deci, populația țării noastre, ca și populația din comuna Șotrile, este într-o continuă îmbătrânire.

În comuna Șotrile, locuințele obișnuiau să fie făcute din bârne, acoperite cu șindrila. De obicei erau alcătuite din 1-2 camere, cu tindă. Pe timpul iernii familiile locuiau într-o singură cameră, celelalte fiind neîncălzite. În toată comună Șotrile, la recensământul populației din 1929, s-au înregistrat un număr de 873 camere.  Pe jos era pământ sau rareori dușumea. În 1941 5% din locuințe aveau pardoseala din scândură, excepție făceau seciurile unde 10% din locuințe aveau pardoseala din scândură, iar restul aveau pământ. Pe pământul din locuințe se puneau rogojini sau presuri țesute de fiecare gospodină și se înveleau cu un țol, o cuvertură groasă din lână. În spatele clădirilor, de obicei, era o polată. În medie cam 10% din locuințe aveau pivnițe, numai în Plaiul Cornului clădirile nu aveau nici o pivniță. La recensământul din 1929, pe raza întregii comune, s-au înregistrat 80 de pivnițe cu o suprafață medie de 3 mp.

În 1864 în Comuna Șotrile existau 153 familii de clăcași. Dacă în 1911 erau 505 case, numărul lor a crescut la 600, în 1937, apoi la 804 în 1955, la 1230 în 2002 și la 1354 în 2011.

Dacă în perioada de până în al doilea război mondial oamenii se ocupau cu creștea animalelor (în special bovine, ovine, caprine, cabaline și păsări), cu pomicultura și cu cultura porumbului și a cartofului, cu tăierile de lemne din pădure și cu transportul acestora, unii la rafinăria “Steaua Romană” și alte fabrici din Campina și din împrejurimi,  după cel de al doilea război mondial, mai ales după 1955, numărul celor care lucrau în întreprinderile din Campina și orașele din jur (Comarnic, Sinaia, Azuga) a crescut vizibil. Astfel, în anul 1955, 90% din cei apți de muncă erau salariați la întreprinderile de stat din împrejurimi (Rafinăria Campina, Atelierele Centrale din Campina, la Poiana Campina, ș.a).

După 1960, când s-a realizat în toate satele comunei electrificarea, au început să fie folosite, din ce în ce mai mult, aparatele electrocasnice (aparatele de radio, televizoarele, frigiderele, aparatele de încălzire (reșouri, radiatoare). Până în 1967, când au început să circule mijloacele de transport de călători din Câmpina spre Șotrile și invers, deplasarea salariaților se făcea pe jos, în grup. Pe timp de iarnă, când ziua era din ce în ce mai mică, oamenii care mergeau la serviciu foloseau făcliile pentru a se orienta pe drum sau pe potecile pe care se deplasau.

Ca urmare a ridicării nivelului de trăi, s-a schimbat și aspectul locuințelor, unele s-au modernizat, au fost construite și din cărămidă și acoperite cu țiglă sau tablă, cu mai multe camere. Electrificarea satelor (din 1958 în satul Șotrile și din 1960 în celelalte sate din comună), a făcut ca iluminatul locuințelor să nu se mai facă cu lămpi cu petrol lampant și să fie folosit fierul de călcat electric, aspiratoarele, frigiderele, aparatele electronice, etc. Mai târziu, după apariția legii 58/1974, lege care se referea la sistematizarea teritoriului și la disciplină în construcții, cetățenii au fost obligați să respecte prevederile acestei legi. Se punea problema restrângerii perimetrului construibil al localităților, s-a hotărât atribuirea loturilor de construcție în perimetrul stabilit de o comisie a Consiliului Popular Șotrile, care în 1978 era de 250 mp, iar câțiva ani mai târziu de 300 mp. În acest an au fost mutate din afara perimetrului construibil în interiorul acestuia 17 locuințe. Orice construcție realizată în afara perimetrului era demolata, iar autorul construcției era amendat. Așa s-a întâmplat, în 1984 cu o construcție ralizata de către Stanica A. Gheorghe în afara perimetrului construibil care, în urma deciziei luate de Comisia de sistematizare, a fost demolată. Așa s-a întâmplat și cu alte 3 cazuri de încălcare a disciplinei în construcții. Erau interzise și extinderile de spații locuibile în gospodăriile cetățenilor, aprobându-se numai construcția de băi, bucătării, cămări, numai în cazuri justificate.

S-au găsit urme de locuire, pe aceste plaiuri, încă din preistorie. “Pe Cucuietu” au fost descoperite: o seceră de aramă, un ciocan din gresie și fragmente de olărie, ajunse în Colecția Mariei Istrati Capsa, mama marelui chimist, Dr. Constantin Istrati. Se presupune că aceste obiecte au fost descoperite în timp ce marele geolog Ludovik Mrazek a cercetat această zonă, pe care, ulterior, le-a dăruit familiei Dr. C.I. ISTRATI, denumită atunci “Colecția Maria ISTRATI-CAPSA”, după numele mamei savantului.  Colecția a fost inaugurata în Câmpina, în salonul familiei, la data de 21 august 1897, după care, toate obiectele colecției au fost duse la București, unde s-au organizat expoziții între 1903 și 1906.

După decesul Dr. C.I. ISTRATI, multe din obiectele colecției Mariei ISTRATI au fost depozitate în locuri necorespunzătoare, unele dispărând. Salvarea a venit de la un fost student al Dr. C.I. ISTRATI, Teodor COSTESCU, care le-a luat și a organizat un muzeu la Turnu Severin, în 1924. Până în 1950 aceste obiecte au făcut parte din Muzeul Dr. C.I. ISTRATI, după care au fost mutate în Muzeul Porțile de Fier, multe dintre exponate dispărând, uneori, cu bună știință.

În prezent, la Muzeul Porțile de Fier din Drobeta-Turnu Severin, se afla acea secera din bronz, dar nu se mai cunosc detalii despre locul din care provine, despre cel care a descoperit-o, ea fiind expusă ca obiect “Neidentificat”.

Locuirea acestor teritorii s-a făcut mult mai târziu, ca urmare a unui curent de emigrări din Transilvania spre Țara Românească.  spre Moldova, dar și spre Polonia, Silezia, Moravia, Rusia, Serbia, Bulgaria. La 26 octombrie 1724, romanii scriu Împăratului următoarele: “Hrana noastră mai a tuturor este în Țara Românească, aici numai dăjdii dăm, și de nu veți  face cu noi milă, ca să avem ceva ușurare, caută a ne risipi în catrau vom putea, că nu mai putem sta”.

Drumul pe care-l urmau era pe cele 9 poteci, despre care vorbește Dionisie Photino, în 1819. care erau destul de dificil de străbătut, fie de-a lungul celor trei văi, Buzău, Teleajen și Prahova, dar și pe munții dintre aceste vai.  În 1476 Vlad Țepeș menționează 4 căi ale negustorilor brașoveni cu Țara Românească: “și pe la Rucăr, și pe Prahova, și pe Teleajen, și pe Buzău”. Bătrânii din zonă, vorbeau de un drum al păstorilor seceleni  pe Valea Doftanei, venind prin Pasul Predeluș, până la Teșila, de unde urmau Plaiul Schiuleștilor sau pe cel al Gârbovei(Baiului), coborând spre Secăria, Comarnic. Se zice că ar fi fost o asemenea poteca, ulterior numită “drumul oilor” care pornea din Secăria, peste culmile sudice ale Munților Baiului (Gârbovei), pe la Vf. Frumos, prin teritoriul actual al satelor Vistieru, Șotrile, Dealul Plaiul Câmpinei, respectiv satul Plaiul Câmpinei, Voila și ajungea în Campina.  Munții aflați de o parte și de alta a văii Prahovei, pe golurile înălțimilor sau la poalele plaiurilor erau pline cu numeroase stâne. Mocanii își pășteau turmele și prin locuri aflate la ieșirea Prahovei din munți și dealuri, pe culmile domoale. În zona așezării Șotrile turmele pășteau pe culmile domoale ale vârfului Frumos, în apropierea Dealului Cucuiatu, a dealurilor Măgura și Oradia.

Negustorii au căutat mereu noi căi de acces pentru a evita punctele de vamă și de aceea existau mai multe drumuri.  Mulți se deplasau cu turmele lor de animale (oi, bovine) către pășunile din aceste zone, iar iarna își duceau oile în sudul și sud-estul țării, în apropierea Dunării și chiar până la Marea Neagră. Așa s-a dezvoltat comerțul cu vite, cu carnea acestora, lâna, produsele lactate, pieile de animale ș.a.

Aceste pendulari ale ciobanilor, negustorilor etc., pe ambii versanți ai Carpaților, au reprezentat unul din factorii de căpetenie pentru menținerea unității de limba și a obiceiurilor românești. Atât marele istoric Nicolae Iorga, cât și marele geograf Simion Mehedinți, au considerat că acești mocani, care pendulau pe cei doi versanți ai Carpaților, au contribuit la unirea romanilor din aceste provincii, menținând limba strămoșească, obiceiurile etc. Simion Mehedinți scria: “de la un capăt până la altul al munților, acești minunați filologi au lucrat sute și sute de ani la închegarea limbii și la înfăptuirea neamului românesc într-o singură unitate etnică”.

Mocanii, coborau din munți cu oile și se îndreptau spre Dunăre, spre Nistru, peste Dunăre, în împărăția ierburilor, Dobrogea, până la Marea Neagră. Aflați mereu pe drumuri, ei au fost răspânditori ai cântecelor și poveștilor de pretutindeni, contribuind la unificarea graiului și a sufletului românesc. De aceea Dobrogea, pe la 1850, a părut unor călători “o mare de ciobani ardeleni”. Mihail Kogălniceanu și Ion Brătianu, că sfetnici ai regelui Carol I, au cucerit “bunăvoințele marilor puteri (în afară de Rusia)” pentru drepturile României asupra Dobrogei. Mocanii, la îndemnul lui M. Kogălniceanu, au cumpărat pământ în Dobrogea , stabilindu-se în aceste ținuturi.

Încă din vremea lui Mircea cel Bătrân, fiul acestuia, Mihail, îngăduia, în 1418, românilor din Cisnădie “să pască oricând în munții noștri, cu turmele sau cu oile lor, ca și oamenii noștri pășunile noastre”. Pe la 1751 se arată în unele documente că ”din nou oile bârsanilor străbat văile noastre bogate în pășuni  și Domnul îi apăra contra saigiilor turci cari li iau fără îndreptățire cele de prăsilă”.

Comerțul s-a extins mult între cei din zona Brașovului, Săcele, Râșnov, etc. și cei din Țara Românească, ajungând să se facă schimb de mărfuri până la Istanbul și chiar Paris. Domnii români au înlesnit dezvoltarea acestui comerț și așezarea emigranților în Tara Românească. Migrația era destul de puternică. Numai în între 1758 și 1867 au migrat 80000 de oameni. Un funcționar de la cancelaria generalului Preiss, cu prilejul călătoriei împăratului Franz Joseph în Transilvania spunea: “poporul român a ajuns rătăcitor acum”.

Potecile erau numeroase, neregulile înregistrate erau mari, se ocoleau vămile pentru a nu plăti taxa necesară, toate aceste au dus la întărirea pazei potecilor de către potecași sau plăiași, care erau subalternii unui vătaf de plasă. Erau sate de plăiași , sate care închideau potecile peste munte și aveau obligația că trecerea pe căile muntelui să se facă prin scala(vamă), ca să se poată încasa taxele cuvenite pentru mărfurile transportate, de a nu lăsa să iasă din țară pe cei care nu aveau poruncă domnească(cum se spune într-un document din 1704), să oprească deci, boierii fugari și să păzească plaiurile “de hoți și de oameni răi” (așa cum se spune într-o poruncă domnească din 1653). Într-o poruncă domnească din 12 martie 1674 sunt pomenite 12 sate cu importanța în zona vămii Câmpina, printre care Secăria, Comarnic, Breaza, Teșila, Bănești ș.a., iar mai târziu, în 1690, și Brebu,  dar nu apare și Șotrile, deși erau puncte de pază la Vistieru, Cucuiatu și la Dealul Plăiașului, aflat în nordul satului Plaiul Câmpinei,  prin teritoriu căruia se trecea cu animalele, nu cu mărfurile și unde ciobanii făceau popas și amenajau adăposturi pentru animale. Ulterior, Gheorghe ȘETRARU este primul care ia în arenda aceste terenuri, și înființează așezarea care se va numi Șotrile.

Gheorghe ȘETRARU, primul arendaș al acestor locuri, făcea parte dintr-o familie importantă din Săcele, o familie de mari negustori. Acești negustori, în același timp și păstori, activau într-un fel de asociații (tovarășii) sau individual. Cu renume erau Petcu ȘETRARU, Nicolae ȘETRARU, Vasile STAN din Brașov, împreună cu Florea ȘETRARU din Târgoviște, Petruț ȘETRARU din Brașov, care formau o asociație puternică. Numele de ȘETRARU vine de la o funcție în armată a celui care îngrijea de tunuri și de corturi (șatra = cort). Ulterior era vorba de crescători de animale pentru care trebuiau să construiască șatre. A înființat această  localitate, în jurul anului 1700, fiind un loc de popas al ciobanilor transilvăneni, un loc cu adăposturi, șatre și țarcuri improvizate. Pentru a popula terenul pe care s-a instalat, nu percepea nici o dajdie, “decât un pui de găină și și acela benevol”, spuneau bătrânii satului.

Mulți dintre emigranți, la început, au trecut cu animalele prin aceste locuri, au folosit pășunile de aici și chiar s-au instalat definitiv pe aceste locuri. Așa a fost și cazul  Șotrile, când Gheorghe Setraru, unul dintre emigranți, un prim arendaș,  s-a stabilit pe aceste locuri, înlesnind, ulterior, celor din jur, a celor care emigrau din regiunile din jurul Brașovului și ceva mai târziu, a celor care fugeau din zonele de câmp ale Olteniei și Munteniei, să se așeze în aceste locuri. Cei care veneau din Transilvania erau numiți ungureni, sudiți sau pământeni, în funcție de regiunile din care veneau, zona secuilor sau zona Brașovului, mărginimea Sibiului, Tara Făgărașului etc. În Principate surghiuniții erau cunoscuți și sub numele de mocani sau bârsani(cei din jurul Brașovului), țuțuieni(cei dinspre munte), mărgineni(cei din Mărginimea Sibiului), mulți dintre ei fiind ciobani.  Cei veniți pe aceste locuri nu erau numai păstori, ci dulgheri, tâmplari, pescari, lumânărari, cizmari, croitori, dascăli, călugări, preoți și vlădici, care proveneau mai ales din Scheii Brașovului, Săcele, Râșnov, etc. De aici și multe nume ale locuitorilor din această comună și din împrejurimi: Bârsan, Dogaru, Pescaru, Mocanu, Băicoianu, etc. Iar mai târziu nume că Bucur , Dobre, Călita s.a. mai ales în Plaiul Câmpinei, Iepure, Tudorache, Dochia, mai ales în Lunca Mare.  Migrația a continuat și mai târziu cum a fost cazul preotului Andrei Opriș, de la Șotrile, venit din Ucea de Jos, din Transilvania.

Haiducii, după ce luau de la boieri obiectele de preț și galbenii, le împărțeau celor nevoiași și uneori le îngropau în locuri numai de ei știute. Comorile îngropate de haiducii căpitanului Vintilă TARTAN, spuse de haiducul Ion Constantin, sunt însemnate într-un caiet de către Gheorghe CHIVESCU, din Pietriceaua. În comună Șotrile, “de la Campina pe drum spre Cucuiatu, în Vf. În prima jumătate a secolului al XVII-lea au apărut bande de unguri, secui și sași, care se deplasau dinspre ținuturile Brașovului spre zonele văii Prahovei, distrugeau stanele, furau oi, produse din lapte de oaie, piei etc. Pentru a opri jaful făcut de aceștia mocanilor, a apărut haiducul Nicolae Grozea , care a organizat cete  de luptă, răspândite în zona în care acționau aceste bande(în zonele în care se afla azi Poiana Țapului, Bușteni, Azuga etc.). Fiind bine instruiți și organizați au putut să-I învingă pe jefuitori, care n-au mai îndrăznit să se mai întoarcă.

Nu după mult timp , în perioada fanarioților, haiducii s-au reunit din nou, sub comanda lui Neculai GROZEA pentru “a scăpa de jaful veneticilor”. Așa a fost cazul cu vătaful grec din Breaza, care îi jefuia pe localnici, dar și în alte locuri de pe valea Prahovei și chiar Doftanei.  Toți cei care îi umileau pe românii din aceste locuri și îi lăsau fără bunurile agonisite erau aspru pedepsiți de haiduci și li se luau bunurile pe care le strânsese din sudoarea celor supuși lor.

Un al doilea haiduc Neculai GROZEA , urmaș al primului, s-a născut în satul Brebu în primii ani ai secolului al XIX-lea, care la fel îi pedepsea pe boierii care îi sărăceau continuu pe țăranii de aici. El organiza raiduri în cetatea Giurgiului, a trecut Dunărea pentru a pedepsi pe Izmail, pasă de Rusciuc.  A fost prins și condamnat la moarte, dar P. Kiseleff i-a comutat pedeapsa în închisoare pe viață la ocna de la Telega.  A reușit să evadeze din ocna , colaborând cu un alt haiduc, Tunsu.

 Prin zonă își desfășurau activitatea și alți haiduci : Vintilă TARTAN, Ion Constantin, din Brebu, care îl pedepsește pe boierul C. NEGRU. Stanciu Bradului, a cărui ceața era alcătuită din voinici din satele Doftanei(Pietriceaua, Brebu s.a.)și care a hălăduit prin Tara Făgărașului,  Iancu Jianu, care a fost prins la Craiova în 1814 și adus la ocna de la Telega. Scapă de pedeapsa cu moartea folosindu-se de o prevedere a legii care spunea că un condamnat la moarte dacă se căsătorește cu o fată din lumea bună scăpa de această pedeapsă. Așa a procedat, căsătorindu-se cu o fata bogată, Sultana GALASESCU.

Popii, este un stejar. La vârful umbrei lui, când vine soarele la ora 12, este un fag, un mesteacăn și un stejar, toți la un loc sădiți pe bani și mai multe scule aurite și o ramă de oglindă aurită”. La fel se zice că pe piciorul Muntelui Vornicu, cam la jumătatea distanței ar fi îngropate mari cantități de ceară, sub formă de turtite, luate de la un  mocan care a trecut pe aici spre câmp.

Aceste vremuri de haiducie erau evocate în cântecele localnicilor, mai ales a celor din Lunca Mare:

Frunza verde iarba moale,

S-a trecut vinerea mare,

S-a rărit codrul pe poale,

Haiducii scobor la vale,

De vale la Lunca Mare,

Să-mpărțească la parale,

La parale gălbioare /…

În 1917 era un tânăr învățător de la Lunca Mare, Ștefan ALEXIU, care era un bun organizator al activităților cultural-artistice de la nivelul satului, dar avea și darul scrierii. El publică, în 1931, o culegere de schițe în care este cuprinsă și “Povestea unui sat”(nn Lunca Mare) în care vorbește și despre haiducul Nicolae GROZEA: “Nicolae GROZEA și ceata lui au haiducit din Bucegi până’n Munții Buzăului”.

Tot de la unii bătrâni ai satului am reținut o poveste, se pare că a fost și adevărată. Un om din Comarnic, pe nume Stelea lui Nită al Joitei, care lucra la metri în pădurea de pe valea Boncului, tăind un arbore a găsit în interiorul său monezi de aur. Ca să nu observe cineva acest lucru, a încetat să mai continue tăierea copacului camuflând locul, s-a prefăcut bolnav și a plecat acasă. S-a întors în timpul nopții la copacul respectiv, cu soția lui, a tăiat copacul și a luat aurul. Peste noapte, din omul sărac care era a devenit om bogat și și-a permis să cumpere pădurea Boncu, care se întindea până spre actualul baraj de la Paltinu. Se mai spune că la punctual ”La plasa”  din pământ ieșeau ca niște flăcări, semn că acolo erau ascunse comori, iar unii oameni din zonă, până în 1947, săpau să dea de aceste comori.

În 1831, în Plaiul Prahova, pentru paza de vară a acestor poteci erau necesari 22 de potecași.  Dintre aceștia, la Șotrile Vistierului erau 2 potecași, iar la Șotrile Stolnicului doar 1 potecaș.  De la numele de plăiaș (se mai zicea și opancinas) au rămas și numele unor dealuri, Dealulu Plăiașului, din nordul satului Plaiul Câmpinei, Dealul Plăiașului din Pietriceaua , etc.

Tot din Documentele vremii, pentru paza ocnașilor de la Telega, conform adresei nr. 64/1833 , în locul “caraulelor militărești” să fie recrutați 90 de dorobanți  păzitori, din satele apropiate.  Printre aceste sate erau și Șotrile Vistierului, cu 7 dorobanți și Șotrile Stolnicului, cu 3 dorobanți.

Se zice, că numele de Șotrile vine de la numele primului  arendaș  Setraru și care de-a lungul timpului a suferit modificări ajungând la Șotrile. O altă variantă este aceea că aici, la început, fiind mai multe” satre”, îi spuneau locului “Șatrele” și de aici ,  încetul, cu încetul s-a ajuns la Șotrile. Consider că aceasta din urmă variantă este mai plauzibilă. Aceasta reiese și din Hrisovul din 25 iulie 1793, prin care boierii campineni își recăpătau toate averile confiscate de Mavrogheni, ca urmare a trecerii lui Scarlat CÂMPINEANU de partea trupelor habsburgice, în 1788. În acel hrisov scrie că își recăpătau “toate moșiile, viile și careturile cari mai jos se arată, anume adecă moșia Campina cu vechil de hotare și Satrile din sud Prahova,…” .

În multe dicționare apărute se amintea  că localitatea Șotrile a apărut în 1734, anul în care acel arendaș Setraru s-ar fi stabilit pe aceste locuri, după cum au zis bătrânii satului. Cu siguranță localitatea a apărut ceva mai devreme, în jurul anului  1700, fapt dovedit de un răvaș de hotărnicie, din 1713, dat de voievodul C.BRÂNCOVEANU, ca urmare se prezintă la Brebu Jupâneasa Râdă Filipescu cu nepoții, ginerii și spătarul Bujoreanu, proprietarul satelor Campina și Șotrile, însoțită fiind de 12 boieri hotarnici(…), dar și de un document din 1729, când Călita CANTACUZINO-CÂMPINEANCA, fiica marelui spătar Drăghici Cantacuzino, căsătorită cu Manta ÎI CÂMPINEANU, și  nora acesteia “dumneaei jupâneasa Ilinca”, pe timpul domnitorului fanariot Nicolae Alex. Mavrocordat, după cumpărarea  a mai multe corpuri de moșie la Campina, a solicitat Domnitorului să fie întocmita o “carte de hotărnicie”.  La cererea celor două , Domnitorul a hotărât că un număr de 12 boieri să se ocupe de întocmirea acestei cărți de hotărnicie. Printre limitele moșiei, în partea sa nordică, apare următoarea precizare: “am tras la capătul moșiei, unde se afla Șotrile, stânjeni 1700”.

În 1740 în satul Pietriceaua era Toader sin Huisu Vlad, căruia ulterior I s-a zis Cojocaru, fiindcă cusea cojoace pe care le vindea în Campina și împrejurimi. Familia să își avea originea în Transilvania, de unde au trecut munții la Predelus și s-au fixat în Pietriceaua. Numele de Huisu a fost dat de mama sa în memoria unui strămoș  din Ardeal partizan al învățăturilor lui Ian Huș, care s-a ridicat împotriva Clerului Catolic și a feudalilor germani. Dintr-un zapis  de zalogie este prezent numele lui Toader Huisu căruia I se restituie acest zapis de către Stanciu Tarca , după primirea banilor: “Adică eu Stanciu Tarca datam zapisul meu la mâna lui Toader Huisul precum să se știe că fiind partea lui de moșie zălog, iar  când a fost acum l-am apucat ca să-mi dea bani cât a fost în zapis adică taleri 15 bani vechi, și i-am dat și zapisul hal vechi…/ Toader Huisul, din Șotrile, cumpăra terenuri în Pietriceaua mai înainte de 1740, se muta aici, iar moștenitorul sau Mihai Husul (devenit Mihai Cojocaru}ia parte la o cercetare la fața locului pentru a stabili exact limitele moșiei, fiind într-o dispută cu o altă “ceata “ de familie, Duicu feciorul Opri Puiu din Pietriceaua. I se spunea Toader Huisu din Șotrile deoarece comanda ceata de hânsari cu sediul la Șotrile, lângă Cucuiatu, ceață care păzea drumurile care veneau din Țara Brașovului, prin pasul Predelus, prin plaiurile munților Baiului sau pe valea Doftanei, în special, către vama Campina. Asta înseamnă că localitatea Șotrile era deja înainte de 1700. Unii consideră că se vorbea de Șotrile cam de pe la 1670 și acest lucru ar fi normal deoarece toate localitățile din jur: Brebu, Cornu, SecărIa, Teșila Traisteni, erau deja atestate documentar chiar mai înainte de această dată. Nu ar fi fost posibil ca mocanii care veneau dinspre Tara Bârsei să ocolească acest teritoriu.

Mai târziu, în hărți , material cartografice, planuri, etc, apare satul Șotrile, în harta  germană din 1795, numele de Schotrierle, în harta rusă , din 1835, numele de Sotrele, unde apare și Lunca Mare. Iar în Harta lui Cuza, din 1864, apar toate cele trei sate principale: Șotrile CÂMPINEANU, Vistiariu (Vistieru) și Lunca Mare.

Ulterior, din Șotrile, o parte din cetățeni s-au despărțit și s-au instalat în locul în care este astăzi Vistieru, iar satul a luat numele de Osebitu, de la cuvântul  “osebi”, varianta veche și populară, care însemna a deosebi, a separa, a despărți.  Celelalte sate au apărut în preajma anului 1800, din emigranți transilvăneni, dar și din fugarii din câmp care părăseau locurile strămoșești din cauza asupririi otomane și grecești. Bătrânii din Lunca Mare și Plaiul Câmpinei spuneau că aici au venit , în 1802, Ion Tudor, zis Iepuraș, că cioban, împreună cu frații săi, care au poposit mai întâi la Podul Cheii și apoi la Lunca Mare. La sosirea sa la locul unde se afla Lunca Mare, a găsit pe unul David, pe Sumedrea, veniți din Satul Lung, de lângă Brașov, cu turmele lor, urmându-le Bercu, Marin, Frâncu s.a. De la aceștia și-au luat numele: Muchea lui Marin, Nucul Bercului, Muchea Francului s.a. Trebuie să mai amintim faptul că Scarlat CÂMPINEANU era moșier în Campina și Lunca Mare înainte de 1786,Urmat de fiul său Ion CÂMPINEANU cam din 1835. ceea ce înseamnă că Lunca Mare a luat ființă mai devreme de 1800.

După 1821, pe timpul Revoluției lui Tudor Vladimirescu, a venit, în Lunca Mare, o femeie văduvă numită” Dochia cu băieții ei:  Bivolaru, din care se trage neamul Bivolarilor, Neagoie din care se trage neamul Negoiești, Tudorache din care se trag Tudorachestii și Vișoiu”. Unii au venit din Dâmbovița, alții din Argeș, iar Vișoiu a venit, în Plaiul Câmpinei, din Oltenia. Tot în această perioadă  În Șotrile Stolnicului erau numai 6 birnici, iar în Șotrile Vistierului erau 9 birnici.

Regulamentul Organic, la care și-au adus o importantă contribuție Pavel  Kiseleff și D.B. ȘTIRBEY, tatăl Principelui Dimitrie Barbu Știrbei,  prevedea alegerea în sat , “cu toată știrea și învoirea cârmuirii județului și a stăpânului moșiei”, a unui pârcălab, care va fi “ca o poliție  în sat”. Alături de pârcălab mai existau  “pârgarii” sau consilierii locali, în număr de 12. Trebuia să se înființeze câte o cutie obștească a sătenilor, denumită “cutia satului”, un fel de buget, care era gestionata de un sfat compus din 6 săteni.  Conform prevederilor Regulamentului organic, satul era obligat prin lege, să ridice o “casă a satului”, adică un local de primărie, construit după planurile stăpânirii, unde se va păstra arhivă, unde se va întruni consiliul și slujbașii sătești, precum și judecătoria sătească de pace. În 1864, în legea cu privire la comunele urbane și rurale din Principatele unite, se prevede că “fiecare comună este datoare să aibă o casă a comunei denumită primărie”. Această clădire a primăriei din Șotrile s-a dat în folosință în anul 1900 și avea 3 încăperi.(birou primar, birou notar și sala de conferite), construită pe un teren de 600 mp atribuit din 1864.                                                                                        

În privința țiganilor rudari din comună apar date la starea civilă( certificate de înmormântare) a  unei țigănci, care trăia în pădurea Boncu numită Dură și tot în acel an, într-o acțiune civilă la judecătoria din Șotrile, partea reclamată era o persoană din țigani numită Savu Manea, tot din acel loc.

În 1909, există o declarație a unui rudar, Dumitru POLOJAN, care nu s-a prezentat la recrutare. Iată această declarație: “Eu, Dumitru POLOJAN, de ani nu știu de câți sunt și nici nu știu de unde sunt născut, căci eu cu toți ceilalți țigani ai noștri, am umblat prin diferite locuri, tot pe la pădure, unde am lucrat meseria de târne și altele și nu mă întrebat nici o primărie de niciun act până la dumneavoastră, aici sunt adăpostit cu ceilalți țigani ai mei în pădurea D-lui Prinț D. Știrbei, numită punctul Boncu, unde avem bordee și locuiesc sunt de doi ani în acea pădure unde moți găsit Dvs. acum și nu nea întrebat Primăria locală de nici un act justificativ până în Dvs. și nici de armată dacă suntem înscriși undeva sau nu, căci eu cu bună voie ași fi făcut-o căci și acum mai sunt rudari de ai mei în armată, dar acum sunt căsătorit și am 2 copii și mama e văduvă, mai are două fete mai mici ca mine . Aceasta este declarația ce o fac o susțin, carte nu știu.” Această declarație este reprodusă exact și a fost întocmită de sergentul Ioniță Dumitru. Mama rudarului Dumitru POLOJAN declară că l-a născut în comună Chiajna, Județul Buzău. În pădurea Boncu mai erau și țiganii: Țică Gheorghe, mai în vârstă, născut din părinții Irimia Gh. Țică și Maria(născută Boian) ,Savu Ion s.a.

Există și o descriere a îmbrăcămintei lui Dumitru POLOJAN: “ se îmbracă țărănește , cu opinci, cioareci albi, cămașa albă, chimir de curea, jiletca neagră, un negru mocănesc, cam rupt și în cap pălărie roșcată”

Din discuțiile cu bătrânii satului (Aurelian PANAIT, de 85 ani, Gheorghe M. POPA, de 105 ani, Gheorghe DAVIDESCU, de 87 ani și Vasile MUȘAT de 89 ani) și din declarația de mai sus, reiese că țiganii rudari s-au stabilit  în pădurea Boncu, pe vale și pe o padină, cam prin 1900, unde erau câteva bordeie. Ei făceau copai, cozi pentru unelte, măture din nuiele de mesteacăn, coșuri etc. Unii au continuat să rămână aici până prin 1919, dovada  fiind actul de împroprietărire pe numele Savu Ion și Ion Savu MANEA, care încă locuiau în Vistieru, pădurea Boncu, alții s-au mutat în Plaiul Câmpinei, prin 1911, fapt dovedit de registrul de nașteri din 1911, unde apar noii născuți, fiica Zamfirei Teodor Neculae, Gheorghe, născut în bordeiul mamei sale, Ana Gh. Toader Hodorog, Elena, fiica lui Gheorghe BURDULOIU ș.a., din Plaiul Câmpinei, care făcea parte din Lunca Mare. Declarația nașterilor era făcută de vătaful țiganilor rudari, Irimia Grigore Mateiu și de unii martori tot din cătunul țiganilor rudari.  Bătrânii din Plaiul Câmpinei (Milu Avram, Tudorache Gheorghe-zugravul, Tudorache Constantin, Vișoiu Dumitru s.a.) spuneau că ei au fost aduși aici, de la Vistieru, pe locul în care se afla și astăzi acest cătun al rudarilor, de către Petre Popescu, om înstărit din acest sat, pentru ai folosi la diferite munci. Li s-a spus greșit rudari deoarece ei nu au fost culegători de aur din râurile pe unde s-au instalat. Țiganii rudari și-au luat numele de la rudărie, o groapă de unde scoteau metalele, în special aurul.

De când au venit pe teritoriul comunei Șotrile, trăind în pădurile Prințului D.B.ȘTIRBEY, se ocupau cu împletirea coșurilor, cu facerea lingurilor și a altor obiecte din lemn, facerea maturilor de nuiele, culegerea fructelor de pădure și a ciupercilor etc. Poate că mai înainte strămoșii lor se ocupau cu spălatul nisipului din albia unor râuri pentru a găsi aur. Cei de pe teritoriul acestei comuni ar trebui să fie numiți lingurari. Documentele vremii arata că la Cornu, ca și în Brebu, existau familii de țigani mai înainte ca aceștia să ajungă în Șotrile. Familiile de țigani din Cornu erau pricepuți în prelucrarea fierului și se numeau laesi. Adesea prin satele comunei treceau și țiganii căldărari, cu căruțele cu coviltir, făceau cazane din table de cupru pentru fabricarea țuicii, dar nu rămâneau pe loc.

Țiganii au venit în Principatele Romane pe la 1241, odată cu marea năvălire a mongolilor (tătarilor), ne spune marele istoric și om de stat Nicolae Iorga, dar și C.C. GIURESCU. De fapt țiganii au venit în Țările Române în sec. al XIV-lea , după dizolvarea Imperiului Bizantin, deci ar fi venit mai târziu de anul 1241, făcându-se confuzie  între robii țigani și robii tătari, aceștia din urmă sunt în Moldova după invaziile tătarilor, fiind capturați în timpul bătăliilor.

Ei au plecat din India, au trecut și au stat o vreme prin Imperiul Bizantin, de unde au împrumutat multe cuvinte, apoi s-au răspândit rapid în Europa. Împăratul Iulian, într-o călătorie de documentare în India, a găsit dovezi clare că țiganii își au originea în aceste locuri și că provin din tribul “Cingaro”.  S-a crezut la început că au venit din Egipt. Chiar Budai Deleanu, cu origine țigăneasca, a crezut acest lucru și menționa că” soiul nostru țigănesc se trage de la Egipt și purcede  din faraonii cei slăviți” Ulterior s-a documentat  și a declarat că “este lucru dovedit că țiganii nu-s egipteni, cum s-a crezut până acum: adevărați indieni…și au aflat că limba țigăneasca, să vorbește până acum în Siam și Malabar” din vestul Indiei. Ei au fost robi, , denumiți țigani domnești, țigani mânăstirești și țigani boierești. Constantin Mavrocordat introduce reforma în favoarea țiganilor, dându-le posibilitatea să iasă din robie prin plata unei anumite sume de bani. Ion CÂMPINEANU, în 1834, a slobozit țiganii moșteniți de la părinții săi(11 țigani). Dezrobirea țiganilor a început cu reglementările cuprinse în Regulamentul Organic din 1831, apoi  cu eliberarea țiganilor de către boierul Ion CÂMPINEANU în 1834, a urmat legea lui Mihai STURZĂ, din Moldova în 1844, care se referea la “regularisirea țiganilor mitropoliilor și a mânăstirilor îndeobște”, țiganii devenind liberi, dar libertatea țiganilor a fost realizată de abia în 1855 în Moldova și în 1856 în Țara Românească pe timpul domnitorului Barbu ȘTIRBEY.

Fiind prin apropierea satelor de romani, ne având legătură cu șetrele de țigani din alte părți, cei din Plaiul Câmpinei,  nu vorbesc limba țigăneasca , ci numai limba romană. În prezent, în România, li se spune romi, nume dat de la cuvântul “rom” care înseamnă în limba țigăneasca bărbat,” romi”: =bărbați, iar femeile erau cunoscute sub numele de “romni”.  Mai toate popoarele îi numesc țigani, nume care își are originea din slavul “tiganium”. În Boemia se numesc cincani, germanii îi numesc zigeuner, italienii le spun zingaro, zingari, lituanienii le spun ciganas, rușii îi numesc taghani, sârbii îi numesc ciganini, ungurii czigany, englezii, fiindcă îi considerau originari din Egipt, le spun gipsy, arabii și maurii îi numesc harami, adică rătăcitori ș.a.m.d.

După anul 1922, în satul Vistieru, nu mai exista niciun țigan rudar, ei migrând în cătunul din Plaiul Câmpinei.  În 1930 numărul familiilor de rudari ajunsese la 30, iar numărul persoanelor era de 132. Numărul lor a crescut continuu, unii au început să se mute la Campina după 1970 (familia Făcăleț, schimbându-și numele în MARIN), mai mulți, la cererea vicepreședintelui Negrea, de la  Primăria din Campina, care avea nevoie de lucrători pentru menținerea curățeniei în oraș, le-a stabilit un cartier pe Voila, în spatele livezii de meri ce aparținea IAS-ului Băicoi, începând cu 1974. Migrarea lor continuă și astăzi în cele 3 cartiere din Voila și din Pacuri, de curând și în cel din Slobozia.                                                                                                

Numele unor sate, că Plaiul Câmpinei și Plaiul Cornului au fost date după numele dealurilor pe care s-au dezvoltat, iar cel de Seciurile vine de la locul pe care s-a dezvoltat cătunul, care era acoperit cu păduri și pentru a se construi locuințe s-au tăiat arborii, care n-au fost ridicați și printre care au crescut ierburile. Un asemenea loc era denumit “Seciurile”, de aici și numele acești sat. Mult timp numele satului a fost de Seciurile și mai apoi s-a ajuns la Seciuri.

Nu există documente care să ne arate momentul înființării acestor cătune, dar din spusele bătrânilor din aceste locuri el ar fi apărut până în 1800. Satul Plaiul Câmpinei nu apare oficial decât în documentele din 1931. În unele referiri ale autorităților locale din Șotrile numele acestui sat apare în 1905, când se cerea casarea unui drum ”sub grădina”, la punctual numit Anton Duță Vișoiu, impracticabil, teren accidentat, așa cum locuitorii din Plaiul și mărăcini sunt supuși la poveri, mai cu seamă primăvara. Numele sau mai apare în 1911,avea deja 50 de familii, atunci când se discută înființarea unei cârciumi în acest sat, numele cârciumarului fiind Neculai Brezeanu.  Satul a existat mai demult, dar el făcea parte din Lunca Mare.

Satele Șotrile și Vistieru, de-a lungul istoriei lor, au avut mai multe nume. Prima așezare omenească care a luat ființă, Șotrile, a purtat această denumire până la 1820, după care s-a numit Șotrile Stolnicului, după cel care deținea o parte din moșia Șotrile și anume Stolnicul LUPOIANU, apoi Șotrile Câmpineanului, până pe la 1892, după numele familiei care deținea moșia, CÂMPINEANU, prin reprezentantul său de seamă, Ion CÂMPINEANU, ca apoi în toate documentele, dicționarele istorice, monografii ale județului Prahova, să apară sub numele de Frați, după numele fraților BĂICOIANU, deținători de moșii aici până la 1868, când moșia a fost cumpărată de Prințul Dimitrie Barbu ȘTIRBEY. Această denumire de Frați  s-a păstrat până în 1910, după care s-a reluat denumirea de Șotrile CÂMPINEANU, la un moment dat se numea numai CÂMPINEANU. După 1935 denumirea s-a simplificat rămânând doar numele de Șotrile. Aceasta simplificare a numelui din CÂMPINEANU în Șotrile nu a fost prea inspirată deoarece s-a păstrat ca nume al comunei “ceea ce era prea mult secundar față de numele întemeietorului sau, un personaj atât de însemnat în trecutul neamului nostru și proprietar pe aceste locuri  unde a și zidit Biserica ctitorită de el(n.n. Ion CÂMPINEANU). Afară de această numele de Șotrile este greu ca pronunțare și destul de dificil de scris astfel încât în repetate rânduri corespondenta autorităților și partenerilor din cauza greșită a redactării numelui comunei, care din Șotrile devine Sotarla, Sotarli, Sotirile , Șotânga, se rătăcea săptămâni întregi pe aiurea ca să fie îndrumata în cele din urmă. Din această motivare a dorinței de schimbare a numelui prezentată de primarul comunei C-tin Georgescu, în dată de 17 ianuarie 1937, există și unele neadevăruri și anume faptul că Ion CÂMPINEANU, care deși era proprietarul unei părți din moșiile din Șotrile n-a fost întemeietorul acestei localități și nici ctitorul Bisericii din Șotrile, ctitorie realizată de D.B.ȘTIRBEY. Rămâne ca întemeietor al localității Șotrile, Gheorghe ȘETRARU, iar familia CÂMPINEANU, prin Constantin, Iorgu, Scarlat și Ion CÂMPINEANU au avut o contribuție însemnată la dezvoltarea acestei comune.

Satul Vistieru s-a numit încă de la înființarea să Șotrile de Jos, după care de pe la 1820 s-a numit Șotrile Vistierului, după numele moșierului, vistierul Hristodulo, care deține o parte din această moșie. În mai multe documente numele său este pus pe seama celor două clădiri în care Prințul Dimitrie-Barbu ȘTIRBEY strângea banii de la clăcașii din comună, care purtau numele de vistierie. Numele de Șotrile Vistierul este mai vechi decât anul 1868, când Prințul D.B.ȘTIRBEY a devenit proprietarul moșiei. Astfel, în documente, apare din 1831 cu acest nume(după Ion R. Dedu, în “Așezări prahovene. Repere istorice”), iar după alte date chiar mai înainte era acest nume, 1820.

În toată istoria lor aceste sate au făcut parte din comună Șotrile, comună înființată din 1864, conform legilor emise pe timpul Domnitorului Cuza. Au existat și excepții cum ar fi satul Plaiul Cornului care temporar a făcut parte din Comarnic (perioada 1950-1952) când comună a făcut poarte din raionul Sinaia și apoi din raionul Campina. Înainte de această perioadă făcea parte din plasa Plaiului și  apoi din Plasa Câmpinei, județul Prahova.

Între 1926 și începutul anului 1931, teritoriul acestei comune a fost împărțit  în două comune: comună Șotrile, cu satele Șotrile, Vistierul, Plaiul Cornului și Seciurile și comună Lunca Mare, cu Plaiul Câmpinei.  În această perioadă , prin 1930, comună Șotrile, cu alcătuirea de mai sus, a fost desființată și depindea de comună Brebu.  Șotrile, între 1928 și 1932, “cu toate satele ei” ar fi făcut parte din Comună Brebu, așa cum scrie I. Grație în monografia  comunei Brebu.

În perioada dintre cele două războaie mondiale figurau în comună doar trei sate: Șotrile, Vistierul, la care erau înglobate Seciuri și Plaiul Cornului, și Lunca Mare, la care era înglobat și Plaiul Câmpinei.

În mai multe rânduri s-a propus, și chiar s-a aprobat, să se schimbe numele comunei. În 20 decembrie 1936, primarul comunei Șotrile, Constantin GEORGESCU, datorită greutății în pronunțarea numelui de Șotrile(Sotirle, Sotrele, Sotarlele, Siotrile, Sotarle, Sotirile, etc) a propus schimbarea denumirii comunei și satului Șotrile, în CÂMPINEANU. La această ședință nu s-a luat o hotărâre. A urmat ședința din 17 ianuarie 1937 când s-a aprobat schimbarea numelui (proces-verbal nr.16/17 ianuarie 1937), urmând să se solicite aprobările de la organele superioare. Schimbându-se conducerea comunei, nu a mai existat interes din partea noii conduceri și numele a rămas, în continuare, Șotrile.

O altă propunere de schimbare a numelui comunei a fost făcută, de către primarul David Ovidiu, în ședință Consiliului Popular din data de 24 martie 1994. Se propunea numele de Paltinu în locul numelui de Șotrile. Aceasta a rămas doar la stadiul de propunere.

În  anul 1974 se aprobă, de către Marea Adunare Națională Legea 58 cu privire la sistematizarea teritoriului și a localităților urbane și rurale, care a fost în vigoare de la 01.12.1974 și până la sfârșitul anului 1989. Trebuia să se asigure apărarea și bună gospodărire a fondului funciar, fiind interzisă micșorarea suprafețelor agricole, urmărindu-se restrângerea la minimum a suprafețelor construibile. Pentru a pune în aplicare această lege,  Consiliul Popular din Șotrile a înființat Comisia locală de sistematizare. S-a delimitat strict perimetrul construibil, iar locuințele aflate în afara acestui perimetru trebuiau strămutate în cadrul perimetrului. Până la  data de 01.08.1977 trebuia să se delimiteze perimetrul construibil. Pentru a nu se extinde  cătunul rudarilor s-a hotărât bornarea perimetrului construibil în dată de 01 august 1977.

În 1980 au fost strămutate 20 de gospodarii din afara perimetrului construibil, iar în anul 1988, din cele 1127 gospodarii existente, 643 erau situate în afara perimetrului construibil, încă 16 gospodarii au fost strămutate în interiorul acestui perimetru. Se mergea până acolo ca să se comaseze localitățile, unele trebuiau desființate. Dacă în 1988 se hotărâse că din cele 6 sate existente în comună să rămână 5, în 1989 hotărârea a mers mai departe, ca urmare a unei schițe de sistematizare elaborate în urma Congresului al III-lea al Consiliilor populare, analizându-se posibilitățile de dezvoltare a comunei Șotrile, se propunea ca satele Șotrile, Lunca Mare și Plaiul Câmpinei să fie menținute în perimetrul construibil că având condiții de dezvoltare în viitor, satele Seciuri și Plaiul Cornului să fie regrupate, în timp, în satul Șotrile, iar Vistieru să fie comasat cu satul Șotrile. Dacă nu venea revoluția această acțiune continuă, Plaiul Cornului și Seciuri dispăreau de pe harta comunei, iar Vistieru se restrângea mult ca suprafață.

Distanța dintre satele componente este relative mare. Cel mai apropiat sat de centrul administrativ al comunei este Vistieru, aflat la 2 Km. Cel mai îndepărtat sat este Plaiul Cornului, la 7 Km. Plaiul Câmpinei se afla la 5 Km, Lunca Mare la 4 Km, iar Seciuri la 3 Km. În trecut legătura dintre aceste sate se făcea pe poteci, apoi pe drumuri natural, care au fost ulterior pietruite, iar acum toate drumurile de legătură sunt asfaltate, începând cu 2000, drumul principal și continuând cu celelalte până în ziua de azi.

La început aceste terenuri au fost arendate de către “ungureni” sau “sudiți”, veniți din zona Brașovului (Săcele, Tărlungeni, Râșnov, etc.). Ulterior aceste au fost cumpărate de cei din familiile Cantacuzinilor, după căderea Constantinopolului, apoi de către  cei din familiile Lupoienilor, Cantacuzinilor, Bujorenilor, Câmpinenilor, familii înrudite,  s.a. Mănăstirile au cumpărat multe moșii în aceste zone, așa au fost Mănăstirea Sinaia și cea de la Mărgineni, apoi printr-o donație și mănăstirea Cernica. Vistierul Mihai Cantacuzino, în 1762, deținea o întinsă moșie, cumpărată de la “răposatul Antim, episcopul de Buzău”, “în Comarnic , valea Rea, Furciturile, Gâlma, Secăria(a 3-a parte), Muntele Gurguiatu, Smeuritul, Pietriceaua, Dosul, Fata, Peleile, Podurile din Comarnic și Floreiul, pe jumătate și a patra parte din Comarnic și iar am vândut Muntele Gagul, ce l-am avut cumpărat de la Crăciun, copil de casă(17 iulie 1752) și fac 13 și jumătate” Această moșie este vândută nepoatei sale Zmărăndița BĂLĂCEANCA. Se pare că o bună parte din nordul comunei Șotrile era cuprinsă în această moșie.

Și spre sfârșitul secolului al XVII -lea și în secolul al XVIII-lea, mai ales în perioada înfloritoare a Domnitorului Constantin BRÂNCOVEANU(1688-1714), denumirea de Campina nu se referea numai la așezarea propriu zisa, ci  se desfășura  pe terenurile cuprinse între cele trei râuri: Prahova, Doftana și Provița, cuprinzând și Voila și chiar Șotrile. Așa se explică cum marii proprietari de pământuri din localitatea Câmpina erau și proprietari de moșii și în Șotrile, Lunca Mare.

Astfel, familia CÂMPINEANU, care a stăpânit Campina începând cu Radu , care și-a zis “CÂMPINEANU”, Vasile CÂMPINEANU, ucis  în 1659 din porunca lui Mihnea al III-lea, alături de alți 30 de boieri, Manta CÂMPINEANU cu soția sa Călita CANTACUZINO-CÂMPINEANU, fiica spătarului  Drăghici Cantacuzino, Pârvu și Constantin CÂMPINEANU, fiii lui Manta, un alt Radu CÂMPINEANU care a avut ca fiica pe Maria care s-a căsătorit cu Nicolae LUPOIANU, Pantazi, fiul lui Pârvu și al Chiajnei CÂMPINEANU,  Scarlat și Constantin, fiii lui Pantazi CÂMPINEANU, Scarlat a avut printre cei 8 copii ai săi, pe Ion CÂMPINEANU și pe Ana, care s-a căsătorit cu Alexandru KRETZULESCU.

Scarlat CÂMPINEANU, tatăl marelui logofăt Ion CÂMPINEANU, căpetenie a armatei ,s-a refugiat în Transilvania, la Sibiu(1788), pe atunci parte din Imperiul habsburgic, s-a înfățișat Împăratului Franz Joseph al II-lea, că o împotrivire față de Domnitorul Nicolae Mavrogheni, care dorea să lupte cu turcii împotriva austriecilor, sfătuindu-l să schimbe tactica de luptă pentru a câștiga. Din această cauză averile câmpinenilor (celor doi frați Scarlat și Constantin CÂMPINEANU) au fost confiscate și făcute danie bisericii ridicate de Mavrogheni în București, iar soția lui Scarlat a fost dusă la Edi -kule, împreună cu  fiul său Constantin și întemnițată. Prin hrisovul din 25 iulie 1793, boierii Câmpineni își recapătă “toate moșiile, viile și acareturile  cari mai jos se arată, anume adecă moșia Campina cu vechile hotare și Satrile…”

Am urmărit, în mare, genealogia familiei CÂMPINEANU pentru a ne da seama de importanță acestei familii pentru Câmpina, Șotrile și împrejurimi, dar și pentru țară.

Că mari proprietari de pământuri la Șotrile , într-o statistică a birnicilor din Plaiul Prahova, din ianuarie 1820, există  satul Șotrile Stolnicului, pe “moșia casii stolnicului Lupoianu și a medelnicerului Grigore Bujoreanu” și Șotrile Vistierului, pe “moșia dumneaei vornicesei  Câmpinencii  și a dumnealui șetrar Grigore Negru”. Prin 1810, așa cum reiese din catagrafia realizată de către ruși, Campina avea două părți: Campina Stolnicului și Campina Vistierului, iar în 1811 apare în mahalaua acestui cartier și cătunul nou Osebiți. Aceasta demonstrează că marii boieri din Campina stăpâneau și terenurile din Șotrile și aceste denumiri au fost date și unor sate din Șotrile.  Între 1829 și 1864, sunt proprietarii acestor pământuri, din Șotrile, CÂMPINEANU Constantin, fiul cel mare al lui Scarlat CÂMPINEANU, în Șotrile Stolnicului și Șotrile Vistierului, CÂMPINEANU Iancu proprietarul moșiei Campina- Șotrile, Scarlat CÂMPINEANU, proprietar asupra moșiei Campina și Lunca Mare, până în 1808, când a decedat. După decesul tatălui său, Ion CÂMPINEANU moștenește întreaga moșie a Câmpinei și pe cea din Șotrile. În 1835 apare ca proprietar al moșiei de la Lunca Mare. Mai există o mică parte de moșie a Mănăstirii Cernica,  care apoi a făcut schimb cu Mitropolia Țării Românești(1833), păstrându-le până las  secularizarea moșiilor mânăstirești din 1863. Până în 1868, când moșia Șotrile a fost cumpărată de Prințul Dimitrie Barbu ȘTIRBEY, erau proprietarii acestor terenuri cu pășuni, fânețe, păduri și  puține terenuri arabile, Frații Băicoianu (Alexandru și Gheorghe Băicoianu) , în Șotrile Stolnicului și Vistierului, de familia Ion CÂMPINEANU, moșia Lunca Mare, de Stan Blebea, moșia Seciurile, Dârvari, moșia Cornu și partea ce aparținea cătunului Plaiul Cornului, N.Gr. CANTACUZINO și Vornicu, Mierlele pe teritoriul Secariei și Comarnicului.

Scarlat CÂMPINEANU, mare stolnic, mare logofăt, mare vistier, mare vornic, s-a înrudit cu familia KRETZULESCU, în urma căsătoriei fiicei sale Anica cu Alexandru KRETZULESCU. Fiul lor și nepotul lui Scarlat CÂMPINEANU, Nicolae KRETZULESCU, împreună cu familia au vizitat și locuit la Lunca Mare, pe moșia bunicului său. În 1813, în timpul marii epidemii de ciumă, care a izbucnit la începutul domniei lui Ion CARAGEA, când Nicolae KRETZULESCU avea doar 1 an. Atunci familia KRETZULESCU a plecat din București, la Lunca Mare, revenind în vara anului următor în capitală. Multe familii de boieri au fugit din București de teamă ciumei.

În 1823, când Nicolae KRETZULESCU ajunsese la vârsta de 11 ani, în țara se răspândea din nou ciumă, care, timp de 5 ani la rând,  a pus capăt multor vieți.  Nicolae KRETZULESCU, în “Amintiri istorice”, a notat : “ Nu rămăseseră ferite de acest flagel decât părțile dinspre munți, unde cele mai multe familii din București se retrăseseră cum putură și pe unde putură. Părinții mei și cu noi copiii, fugirăm la Lunca Mare”.

Familia KRETZULESCU  are ca înaintaș pe Stan LOGOFĂTUL din Crețulești, primul care a luat numele de la această localitatea unde își avea proprietățile și care s-a înrudit cu Marele Ban al Craiovei, Dobromir. Fiul lui Stan KRETZULESCU, Radu, în preajma anilor 1600, a devenit unul din marii latifundiari, în urma căsătoriei cu Safta LEURDEANU. Care avea legătură cu familia Cantacuzino.

Radu KRETZULESCU a avut ca frate pe stolnicul Matei KRETZULESCU, care a rămas în istorie ca un boier cu înclinații spre cultură, îndeosebi spre cea grecească.  Unul dintre cei trei copii ai lui Radu(două fete și un băiat) era Iordache KRETZULESCU, un boier fără avere, dar un bărbat credincios, un familist convins și foarte bun la suflet. Lui i-a încredințat mâna fiicei sale Safta, domnitorul Constantin BRÂNCOVEANU. La execuția lui Constantin BRÂNCOVEANU și a fiilor săi au fost obligați să asiste Iordache KRETZULESCU cu soția sa Safta, au fost ținuți captivi câțiva ani și au revenit în țara în 1718.

Fiul lui Iordache, Alexandru KRETZULESCU, tatăl lui Nicolae KRETZULESCU, mare logofăt, născut în februarie 1779,se căsătorește cu Anica CÂMPINEANU, fiica lui Scarlat CÂMPINEANU și sora lui Ion CÂMPINEANU , din care rezultă 8 copii.

Nicolae KRETZULESCU  a avut o pregătire deosebită, pregătire începută din fragedă copilărie cu profesori greci și francezi, la vârsta de 11 ani.  La 20 de ani, susținut de  P. Kiseleff și de ministru de interne, unde era funcționar, dându-i-se concediu cu plata și banii necesari pentru toată perioada de susținere a bacalaureatului  și pentru studiile care trebuia să le urmeze, în Franța, pentru a deveni  medic. A stat cinci ani în Franța și după susținerea tezei de doctorat, în 1839, revine în țară și dorește , cu multă ardoare, să înființeze  școli care să pregătească personalul necesar pentru menținerea sănătății populației. Această  dorință era cerută de lipsa personalului sanitar, în Tara Românească erau în 1833 doar 27 medici în orașe(un medic la 60000 de locuitori) și nici un medic la sate.  Înainte de sosirea lui în țara se înființaseră Școala de bărbieri(cei care învățau să ia sânge, să pună ventuze și să scoată masele).  El dorea să se pregătească asemenea bărbieri  și pentru sate. în 1842 deschide, la spitalul Coltea, școală de mică chirurgie, unde elevii învățau anatomia și fiziologia trunchiului omenesc , teoria și practică chirurgiei, în doi ani de zile. La încurajat pe Carol Davila să dezvolte învățământul medical, în Tara Românească, fiind adus special din străinătate pentru așa ceva.  În 1857 înființează Societatea Medicală Științifică, scrie manualul de anatomie și fiziologia omului, a fost prim ministru de trei ori, pe timpul domnitorului A.I. CUZA și pe timpul lui Carol I, a fost de două ori președintele  Academiei Romane. A fost destul de apreciat de Domnitorul  A.I. CUZA și de Regele Carol I. În momentul în care regele Carol I a vrut să abdice, în 1871,în contextul creat de războiul franco-prusac și de inamiciția romanilor față de Prusia,  Nicolae KRETZULESCU  la sfătuit să reziste și să nu abdice. A fost ministru de mai multe ori, chiar ministrul instrucțiunii publice, iar în ultima parte a vieții a fost ministru plenipotențiar, ambasador la Berlin, Roma și Sankt Petersburg. Se spune despre Nicolae KRETZULESCU că nu a avut timp pentru odihnă, întotdeauna a fost în slujba țării. A murit la 26 iunie 1900, la vârsta de 88 ani.

Prezența lui Nicolae KRETZULESCU, pe aceste meleaguri  este o mare onoare pentru satul Lunca Mare și pentru întreaga comună  și ar merita să existe o placă care să informeze trecătorii de prezența acestui mare om în acest spațiu.

După moartea tatălui său, Ion CÂMPINEANU devine stăpân al moșiei Câmpina- Șotrile, până în 1860 când vinde o jumătate din moșia Campina , la licitație, lui Ștefan BURKI. În 1864, această parte a moșiei din Câmpina este vândută de Ștefan BURKI Principelui Dimitrie Barbu ȘTIRBEY pe 40000 de galbeni împărătești kk (kesaro-kraiesti). Mai erau proprietari de moșii în Campina, dar și în Șotrile, frații Băicoianu, cumpărători ai moșiei de la vistierașa Domnica GHEORGHIU și respectiv statul român ,partea ce aparținea Mitropoliei Romane, după schimbul cu Mănăstirea Cernica, până la secularizarea averilor mânăstirești din 1863, pe timpul Domnitorului A. I. CUZA.

Ion CÂMPINEANU, fiul lui Scarlat CÂMPINEANU, a făcut parte , în timpul Regulamentului organic, din miliția înființată pe baza acestuia, ajungând la gradul de colonel), om politic de seamă, născut în 1798, moare în 1860. S-a căsătorit cu Ecaterina (Catinca) Dudescu-Caribal și a avut 3 copii: Costache, Ion și Alexandrina.  A înființat “Partidă Națională” care avea drept scop lupta pentru obținerea independenței Principatelor Romane, cu ajutorul Franței și Angliei, iar în 1835 , cu Eliade RĂDULESCU și C. ARISTIA, înființează “Societatea filarmonică”, care urmărea redeșteptarea poporului român. Este ales deputat, dar refuza să participe în adunările generale, că protest împotriva adăogirilor făcute de P. Kiseleff, la Regulamentul organic. După dizolvarea Camerei deputaților, în 1839, pleacă pe ascuns la Constantinopol și, pentru că nu se poate întâlni cu oficialii otomani, pleacă în Franța, la Paris, unde a avut întâlniri importante cu personalitățile politice franceze, după care ajunge la Londra unde cere ajutor împotriva expansiunii Rusiei țariste. Nu a primit decât promisiuni. În momentul în care se reîntorcea în țară, la Lugoj a fost arestat de către autoritățile austriece și adus până la granițe cu Țara Românească. A fost întemnițat timp de 3 ani, mai întâi la Mănăstirea Mărgineni(1840) și apoi la Mănăstirea Plumbuită, pe timpul domniei lui Alexandru-Dimitrie GHICA. Când a ieșit din închisoare era grav bolnav. Până în 1848 s-a retras din viața politică. În timpul Revoluției de la 1848, după abdicarea lui George BIBESCU, este ales membru în Guvernul provizoriu, apoi ministru de finanțe, sub căimăcămie (25 septembrie 1848- 1mai 1849).

În anul 1864 se adopta mai multe legi, printre care Legea rurală și legea pentru împroprietărirea tuturor clăcașilor. Legea rurală a fost  promulgată de A.I. CUZA, la data de 14-26 august 1864. În proclamația către țărănime, A.I. CUZA  anunță: “claca este desființată pentru de-a pururi și de astăzi voi sunteți proprietarii liberi pe locurile supuse stăpânirii voastre” Comisia specială constituită pentru aplicarea legii împroprietăririi a stabilit existent în comună Șotrile a 153 familii de clacași. Clăcașii au fost împroprietăriți cu suprafețe de pământ  în funcție de starea materială a fiecărei familii (împroprietăriți 170 locuitori cu 591 ha). Existau 82 familii cu statut modest, adică pălmașe, 56 familii cu statut de mijlocașe și  15 familii cu statut de fruntașe. Toți acești clacași au fost împroprietăriți cu mici suprafețe luate din moșiile fraților Băicoianu și a celorlalți moșieri existenți în Șotrile în acea vreme. Din acest moment nu a mai existat familii de clacași în Șotrile, că de altfel în toată țara.

În nul 1868, aceste moșii de la Câmpina și Șotrile, sunt cumpărate de Principele Dimitrie Barbu ȘTIRBEY, cu suma de 100018 lei noi, iar ultimul sfert din moșia Câmpina -Șotrile este cumpărată tot de Dimitrie Barbu ȘTIRBEY , la 5 martie 1871, cu suma de 185700 lei. În acest fel, după această dată, Principele devine singurul stăpân al moșiei  Câmpina-Șotrile. Prințul D.B.ȘTIRBEY deținea în Șotrile 1322 ha, din care suprafața ocupată cu pădure era de 908 ha și 9310 m.p.

Brigadierul moșiilor și pădurilor Câmpina-Șotrile, proprietăți ale prințului D.B. Barbu ȘTIRBEY, era Alexandru Ionescu. În perioada  3 martie 1911 și 31 martie 1912, că servitor la vite, pe moșia prințului D.B.ȘTIRBEY era Ion Ion-Șerban ANGHELESCU, din Șotrile.

Dimitrie Barbu ȘTIRBEY era cel mai mic fiu al lui  Barbu Știrbei, cel care s-a născut în 1795, în familia BIBESCU(părinții săi fiind: Dumitrache BIBESCU și Ecaterina Văcărescu) , a fost adoptat de marele vornic Barbu ȘTIRBEY. Barbu ȘTIRBEY  a fost secretar intim, subsecretar de stat al generalului rus P. Kiseleff, au întocmit împreună Regulamentul Organic, iar din 1832 și până în 1840, deține, rând pe rând, portofoliile tuturor ministerelor, introducând numeroase reforme. Devine domnul Țării Românești între anii 1849-1856. El a avut 3 fii: George, Alexandru și Dimitrie. Dintre aceștia cel mai implicat în viața politică a fost Alexandru Barbu ȘTIRBEY. Acesta  s-a căsătorit cu Maria GHICA și au avut ca fiu pe Prințul Barbu-Alexandru ȘTIRBEY, numit și “Prințul alb”. Voievodul Dumitru-Barbu ȘTIRBEY s-a retras, în ultima parte a vieții, la Nisa, în Franța, unde a încetat din viața la 1 aprilie 1869. Iubea aceasta localitate, se deplasa de multe ori acolo, unde avea o frumoasă reședința,  a fost declarat cetățean al acestei urbe în 1857. El a avut o avere funciară însemnată , împreună cu soția sa Elisabeta CANTACUZINO-PĂSCARU, primită de la familiile ȘTIRBEY, BIBESCU și BRÂNCOVEANU.

“Prințul alb”, unul din copiii lui Barbu Știrbei, era un tânăr frumos, înalt, brunet, cu mustăți și cu părul negru, cu o alură sportivă și cu o ținută caracteristic englezească. “Prințul alb’ a fost prietenul Prințului și apoi al regelui Ferdinand, dat și un “amant temeinic” al reginei Maria, așa cum îl numea ARGENTOIANU. Atât el cât și regina Maria, la urcarea pe tron a Regelui Carol al II-lea în 1930, au fost exilați la Paris.  “Prințul alb” a revenit în țară, după înlăturarea lui Carol al II-lea în 1940, iar mareșalul Antonescu l-a trimis într-o misiune diplomatică la Cairo și Moscova pentru a trata cu Aliații. În 26 martie 1946 a murit în condiții suspecte dup ace a participat la o receptive dată în cinstea lui Andrei VASINSKI. După  ce a băut din conținutul unei cupe oferită de VASINSKI I s-a făcut rău, a plecat de la receptive și apoi a fost internat la Spitalul Colentina, unde a fost tratat de doi nepoți de ai săi, printre care și Matei Balș. În lipsa acestuia I s-a administrat conținutul unor fiole de “glicerina’, în realitate era un lichid tulbure care i-a provocat moartea în 20 de minute. Se spune că acele fiole au fost aduse de un fost salariat al lui Alexandru ȘTIRBEY cu care acesta intrase în conflict. Se știa, de asemenea, că Alexandru ȘTIRBEY era un adversar al URSS, fiind în acele timpuri o alternativă de prim –ministru.

Încă din timpul când Principele D.B. ȘTIRBEY era în viață, există o bancă, Banca populară “Știrbei Vodă”, cu un “capital vărsat” de 76734 lei, așa cum reieșea din datele publicate în 1925, în “Anuarul județului Prahova”, banca existența și în 1939.

Principele Dimitrie-Barbu ȘTIRBEY, a  locuit în București, iar din 1872 a construit o  casă în care a fost donata după moartea Lui D.B. ȘTIRBEY, de către Martha de Blome, împreună cu 11000 de m.p. viitorului liceu de băieți din Câmpina, iar mai târziu, în perioada comunistă, s-a aflat Școala generală nr. 4 , demolata în 1990. Între 1868-1870 a construit un frumos castel  la Voila, unde locuia deseori cu familia și unde primea oaspeți de seamă. El a murit în anul 1913, la castelul de la Voila și a fost înmormântat în Capela familiei din Buftea.

După decesul Principelui D.B. ȘTIRBEY, averea a fost administrate de soția sa Alexandrina ȘTIRBEY, fapt reieșit din declarațiile celor două fiice ale lor, care arătau că nu au beneficiat de averea tatălui lor , “veniturile rămânând în continuare la dispoziția mamei lor”. Contesa Martha de Blome, căsătorită cu contele austriac Hâns de Blome, a fost moștenitoarea  și administratorul acestei averi, până în anul 1925, când a decedat  într-un accident rutier, în apropiere de Bănești, în dată de 2 septembrie 1925, la numai 48 de ani (1877-1925). În mașina se aflau Martha de Blome, soțul său Hâns de Blome și un tânăr pictor vienez. În accident Martha a murit pe loc, soțul ei a avut fracturi la ambele picioare, iar pictorul doar mici zgârieturi.

Regina Maria, prietenă cu Martha de Blome și pe care o vizită deseori la Castelul de la Voila, scrie în jurnalul său: “Am aflat tragică veste că tocmai în această dimineață Martha a murit, într-un accident de mașină, și că soțul ei are ambele picioare rupte. A fost îngrozitor să mergem la Voila, care era, în general, o casă atât de veselă, în care Martha, zâmbitoare, ne făcea o primire afectuoasă, și acum nu găsim în afară de un sicriu împodobit cu flori, înconjurat de lumânări aprinse. Tânărul pictor vienez, care era cu ei în mașină, era și acolo, cu capul bandajat, pentru că și el a avut niște tăieturi ușoare, dar altfel nimic altceva. El tocmai terminase portretul ei care atârna acolo în mărime naturală și drapat în negru”.

În 1927 Josephine Maria Alexandrina (1902-1984), singura fiică a Marthei ȘTIRBEY, căsătorită în 1924, cu Cristian von Thun und Hohenstein (1878-1970), a obținut de la bunica ei dreptul de a locui la castelul de la Voila și plata unei rente lunare.

În decembrie 1918, regele Ferdinand, pentru a răsplăti vitejia ostașilor romani din primul război mondial, emite istoricele decrete – lege nr.3697, privind reforma agrara și Legea 3681 privind exproprierea. Va urma apoi legea izlazurilor comunale(1920), iar în 1924 legea pădurilor comunale care prevedea exproprierea pădurilor particulare, mai mari de 100 ha și constituirea pădurilor comunale la care aveau acces sătenii de pe o rază de 25 Km, pentru a obține lemne de construcții și de foc. La început , țăranii nu deveneau proprietari de pământ , ci aveau numai dreptul de folosință în schimbul plății unei arenzi.

Pământurile au fost apoi vândute în loturi, celor îndreptățiți prin lege: participanților la războiul din 1916-1918, mobilizaților în Campania din 1913 în Bulgaria, văduvelor și orfanilor de război, agricultorilor fără pământ.

În 14 martie 1919 se expropriază moșia Poiana Brezeanu și Piscul cu Edera, a contesei Martha de Blome, în suprafața de 720 ha și 8151 m.p. Gheorghe I. OPRESCU era Președintele Comisiei Interimare a Comunei Șotrile pentru exproprieri.

La început au existat  mai multe comisii interimare de împroprietărire, după care , la data de 10 decembrie 1921 s-a ales Comitetul local de împroprietărire format din următorii cetățeni ai comunei Șotrile: Nicolae Preotul DAVIDESCU -invalid, Ilie Gr.R. STANCIU - demobilizat, Constantin Gh. C. GEORGESCU -demobilizat, Nicolae N. ALBU – demobilizat, Ion Gh. RĂDULESCU – învățător și preotul Ioan DAVIDESCU. Cei care urmau a fi împroprietăriți, au fost împărțiți în 10 categorii, conform legii. În primele 4 categorii erau cuprinși: invalizii, minorii rămași orfani de război(Ion N.R. STNCIU - Șotrile și Petre-Tudor ANTON -Lunca Mare), preotul de la Lunca Mare, muncitorii agricoli fără pământ sau cu puțin pământ, fără unelte agricole.

La data de 30 aprilie 1922 erau îndreptățiți la împroprietărire 566 locuitori (209 din Șotrile, 176 din Lunca Mare și Plaiul Câmpinei, 93 din Vistieru, 50 din Seciuri, 38 din Plaiul Cornului). La Vistieru au fost împroprietăriți și niște țigani rudari, că de exemplu: Ion SAVA și Ion SAVA-MANEA , Petre IRIMIA, Nicolae Gh. NEGRU, Dumitru POLOJAN, Gheorghe ȚICĂ, unii și din Lunca Mare (Plaiul Câmpinei).  Locuitorii care au fost împroprietăriți nu puteau să vândă terenul primit decât după 5 ani de zile de la data titlului definitiv și al intabulării în cartea funciara. Cetățeanul care vrea să vândă trebuia să aibă aprobare de la Consiliul Agricol al județului  în care domiciliază. Nu aveau dreptul să cumpere decât cetățenii care aveau sub 2 ha. Cumpărătorii nu pot strânge o suprafață mai mare de 25 Ha. În actele de vânzare trebuia să se specifice că terenul vândut provine din împroprietărire. Dacă se încălcau aceste reguli, pământul vândut va fi dat altui cetățean îndreptățit.

Într-un “Tablou de locuitorii cu numele și prenumele din comună Șotrile județul Prahova, ce se împroprietăresc  pe loc de fânețe în cota expropriate din moșiile: Șotrile proprietatea D-nei Martha de Blome, Dobrogeanca proprietatea Most. St. MICULESCU (arendată de Gh. I. OPRESCU), iar moștenitorii minori ai lui Alecu IONESCU, proprietarul decedat al moșiei Telegeasca , Ion, Neculai și Constantin, Seciuri proprietatea Most. Stan BLEBEA și Plaiul Cornului proprietatea D-nei Maria N. DÂRVARI”, din 28 noiembrie 1930, existau 175 locuitori care au fost împroprietăriți cu 143 ha. În satul Șotrile erau înscriși, în acest tabel definitiv, 95 locuitori împroprietăriți cu o suprafață totală de 78 ha, cei mai mulți cuprinși în categoria a IV-a(80). În Vistieru li s-a repartizat loturi la 50 capi de familie în suprafața de 42,50 ha, în Seciurile 13 capi de familie au primit loturi în suprafața de 10 ha, iar în Plaiul Cornului 16 locuitori au beneficiat de loturi în suprafața de 13 ha. În comună Lunca Mare, care cuprindea și Plaiul Câmpinei, au fost împroprietăriți un număr de 86 locuitori, cu loturi care însumau 80,50 ha, în total s-au expropriat 217 ha pentru 258 locuitori.

 “Tabloul” cu numele și prenumele cetățenilor împroprietăriți era semnat de Președintele Comisiei interimare, Gh. DOGĂRESCU, de S. FRĂȚILĂ, agronom regional și de 5 membri ai comisiei locale de împroprietărire(Ion RĂDULESCU, Ilie G. R. STANCIU, I. DAVIDESCU ș.a.).  Facem precizarea că în acel moment cele două comune, Șotrile și Lunca Mare, erau administrate de comună Brebu. Așa se explică de ce pe aceste acte( tabelul și procesul- verbal ) nu au stampilele celor două comune ci, stampila Plasei Câmpina și pe cea a comunei Brebu. În acel moment , pe raza celor două comune (Șotrile și Lunca Mare) erau 3 localități: satele Șotrile, Vistieru (cu Seciurile și Plaiul Cornului) și Lunca Mare(care cuprindea și Plaiul Câmpinei).  Toți locuitorii care nu aveau pământ(83 locuitori) sau aveau până la 0,50 ha(146 locuitori) primeau un lot de 1 ha. Cei care aveau peste 0,50 ha(24 locuitori) au primit câte 50 ari. A existat și o excepție, la Lunca Mare, unde Nicolae Preot DAVIDESCU, ofițer invalid, a primit 3 ha.  Au mai fost împroprietăriți 33 minori cu 26,5 ha și 12 rudari(cu câte 1 ha, din care și un minor). Dintre rudari amintim pe Nicolae Gh. NEGRU, C-tin I.R. MATEI, Nicolae I. MARIN, Ion-Ilie MARIN, Gheorghe ȚICĂ, Gh.Gh. NEGRU, Petre-Irimia BOEAN, Gh.I.R. MATEI, Gh.V.R. MATEI, Most. POLOJAN D-tru s.a.

Au fost expropriate: moșia Martha de Blome din Șotrile-Voila-Câmpina , moșia Seciurile, proprietatea d-lor Ion MĂNESCU și Athanase CONSTANTINESCU (fosta Stan BLEBEA și apoi Bălașa BLEBEA) de 1275 ha și 69 ari, din care 534 ha pășune, repartizate “ embaticarilor satului Seciuri , 7 ha embaticarilor satului Secăria” și 741 ha și 69 ari cu păduri(care nu a fost expropriata) , livada Dobrogeanca, 4 ha, arendaș Gh.Ilie GÂLCA,  expropriata în întregime, moșia Plaiul Cornului de 95 ha, expropriate 90 ha pe care se înființează izlaz, scăzându-se 5 ha care erau ocupate cu plantații de pomi fructiferi. Moșia a aparținut  Mariei DÂRVARI, pe care se înființează izlaz pentru Plaiul Cornului, 37 capi de familie din acest sat și 4 capi de familie din Șotrile beneficiind de aceste terenuri expropriate, dar vor fi primite și vitele din cătunul Frăsinet – Cornu.

Nu au fost expropriate gradina  boierească , de 3 ha și 14 ari, cu pomi fructiferi și conacul cu brazi, care au rămas în proprietatea  familiei de Blome. Castelul cu brazi, aflat în partea nord-estică a satului Șotrile, aproape de moșia Seciurile, a aparținut familiei Știrbei, încă din timpul lui D.B. ȘTIRBEI.  Au rămas în proprietatea unor cetățeni, unele grădini, că de exemplu: grădina lui Șerban DOGARU (1 ha și 3099 mp), grădina lui Nițu Gh. STANCIU (1 ha și 4795 mp), grădina lui Gheorghe Gh. STANCIU (1 ha și 341 mp), a lui I. IRIMIA(6391 mp) și cea a lui BĂNESCU (2 ha și 5047 mp), aflată mai aproape de moșia Plaiul Cornului, în total 49 ha și 3838 mp.

Tot în cadrul moșiei familiei de Blome, în satul Lunca Mare, mai la sud de biserică, în aceeași schiță de plan din 1922, apare un castel , dar nu se spune nimic despre proprietarul acestuia.

S-a expropriat în întregime livada Dobrogeanca, de aproape 4 ha(3,9753 ha),proprietar Ștefan Miculescu, care a fost  dată în arenda din aprilie 1910 și până în 1920 inclusiv, iar moșia “Telegeasca”, de 43 ha nu intră la expropriere deoarece erau mai mulți moștenitori și aceștia aveau dreptul să dețină până la 100 ha, conform legii 3697/1918. Ștefan Miculescu, “magistrat de o moralitate josnică cu meteahna ereditară a lipsei de scrupule” , era boier în Brebu, unde era într-un conflict cu locuitorii de aici întrucât dorea mereu să le ia terenurile și pădurile din zona Nemernicului.

În 1919, s-a dorit exproprierea întregii averi a familiei Știrbei din Șotrile-Voila-Campina, pe motiv că era căsătorită cu un supus austro-ungar. La exproprierea moșiei din Șotrile, în hotărârile  de expropriere nr. 6 și 6 bis din 1922, pronunțate de comisia de Ocol Campina, era scris “moșia Șotrile-Voila” și nu “Șotrile. Au existat petiții ale cetățenilor din Șotrile(30 cetățeni), dar și ale Marthei de Blome și a fiicei sale Alexandrina(“uzufructica”), cu privire la hotărârile de expropriere nr.6 și 6 bis./1922 ale Comisiei de Ocol Campina, referitoare la cele 2 mori pe care le dețineau în arenda Stan și Mihai Davidescu și la cererea de modificare  în “moșia Șotrile” și nu moșia “Voila- Șotrile. Admite apelul făcut de Martha de Blome și de fiica sa Alexandrina în calitate de “uzufructuaza” a acestei moșii prin petiția nr.2068/1923 contra Hotărârii nr.6 și 6 bis/1922, pronunțate de Comisia de Ocol Campina privitoare la moșia Șotrile și apelul lui Stan Davidescu, prin petiția nr.23/1922, se expropriază în folosul său gradina zisă “Mănescu” de 2 ha și porțiunea de 1 ha și 50 ari , la punctual “Cheia”, împreună cu moară și construcțiile aflate pe teren. Unii săteni au câștig de cauză, altora li se respinge apelul (Stanca NEDELCU, R. STANCIU, Neagoe I. BREZEANU, Maria G.R. STANCIU, G.I. IRIMESCU și Gh. Stan COMAN). Se fixează prețul exproprierii la 1000 de lei de ha, bani plătiți de stat proprietarului după care statul vindea cetățenilor. Obliga pe Mihai DAVIDESCU ” să plătească proprietarilor suma de 5000 de lei care reprezintă materialul de la moară de pe terenul expropriate în folosul său la Lunca Mare”. Stan DAVIDESCU vinde apoi, tot ce a câștigat prin exproprierea făcută, 1 ha și 50 de ari , plus moară și alte construcții.

Toate proprietățile din Campina (17 ha situate pe diferite străzi, cu case de locuit, prăvălii, castelul și parcul de la Voila, fermă, fabrica de cărămidă, fabrica de bijuterii de lângă gară Câmpinița etc)., au fost în totalitate expropriate în 1919, aveau o valoare de 14820000 lei (conform Monitorului Oficial din 27 august 1919).

Regina Maria, prietenă a Marthei de Blome, scrie în “Însemnări zilnice” : “La Voila, care este atât de plină de amintiri pentru mine, este un loc atât de agreabil și atât de vii sunt toate amintirile mele. Sper că se va putea  salva casa pentru Martha de Blome și că nu va fi expropriate cu restul pământului, ar fi greu. pentru că ea, iubește locul și a făcut atât de mult pentru el”.

În baza Hotărârii 228/ 1 aprilie 1924 se respinge apelul la Comisia județeană și s-a lăsat proprietarei, Martha de Blome, pădurea  cu castelul Voila și fabrica de cărămidă cu circa 9 ha, rămânând însă în stăpânirea Casei Centrale, fermă cu toate clădirile anexe, în valoare de câteva milioane, cu pădurea dimprejur, circa 80 ha și trei sferturi din livada de pomi fructiferi a castelului , contrar hotărârilor definitive ale comisiilor locale și județene de revizuire.

Ca să poată salva Castelul , pădurea. livada și celelalte proprietăți de la Voila, Martha de Blome a dăruit curtea domnească de la Campina, cu terenul din jur de 11000 de m.p., care la data respectivă aveau o valoare de 6 mil. lei(conform procesului verbal încheiat la data de 18 ianuarie 1925), pentru înființarea unui gimnaziu pentru băieți(ulterior devenit liceu)  în localitate. Condițiile erau ca acest gimnaziu să poarte numele de D. B. ȘTIRBEY și să fie retrocedate fermă și terenurile aferente care erau propuse pentru expropriere. Gimnaziul și ulterior liceul au purtat numele de “Dimitrie Barbu ȘTIRBEY” până în 1948, mai târziu purtând numele de “Nicolae GRIGORESCU”. În 1926,cunoscutul arhitect prahovean, Toma T. SOCOLESCU, elaborează planurile pentru viitoare construcție a liceului, pe terenul donat de Martha ȘTIRBEI, construcție realizată între 1928-1929.  În memoria celui care a donat casa sa și terenul din jur, ar fi necesar să se revină la vechea denumire a liceului.

În urma numeroaselor petiții ale Marthei de Blome și ale fiicei sale Alexandrina(devenită, prin căsătorie, contesa de Thun Hohenstein) și ale lui Hâns de Blome (soțul Marthei de Blome) și  intervențiilor făcute de deputații și senatorii  de Prahova, pe lângă Ministrul Agriculturii și Domeniilor, s-a retrocedat proprietarilor fermă cu pădurea și terenul  anex, dându-se în folosință, cetățenilor din Campina, terenul cultivat.

Suprafețele ocupate cu pădure, proprietatea familiei ȘTIRBEY, din Șotrile, proprietatea moștenitorilor Stan și apoi Bălașa Blebea , s-a vândut individual locuitorilor din comună, unora din Brebu, Comarnic, Secăria sau din alte localități, circa 808 ha și asupra căror vânzări proprietara, în 1925, mai avea de încasat câteva milioane de lei. Așa se explică cum , ceva mai târziu, prin 1927, apare un nou proprietar cu 300 de ha de pădure, Severin Demetriade, din București. Acest fapt este scos în evidență de o licitație organizată în luna octombrie a anului 1928, din cauza unei datorii pe care o avea față de Ana I. Dumitrescu, tot din București, datorie ce era de 100000 lei, plus penalizările de 12% pe fiecare an, din 1925. Prețul cu care începea licitația era de 500000 lei. Pădurea se afla în Seciurile și mai puțin pe teritoriul comunei Secăria. Cele 300 de ha de pădure seculară, care aparțineau acestui proprietar, erau mărginite la nord-est de vâlcelul “Malul cu țăruș”, spre est era valea Secăria până la confluența cu râul Doftana, spre miazăzi râul Doftana până la valea Corneanu, pe liziera pădurii, apoi porțiunea cu lăstari tăiată  în 1916 și drumul de pa Plaiul Corneanului, care duce la Doftana.

Moștenitorii proprietăților de la Voila, Alexandrina Thun Hohenstein și Hâns de Blome, locuiesc temporar la Castel, până în 1930 Alexandrina, după care pleacă în Austria  cu soțul său, rămânând  la castel, până în preajma celui de al II-lea război mondial, Hâns de Blome.

În 1937 Hâns de Blome, de la Administrația Voila, apare ca furnizor de cărămidă pentru construcția casei patriarhale “Micul Peleș” de la Pietriceaua. Hâns de Blome apare ca administrator al castelului Voila, în Registrul matricol clădiri, cu un venit brut de 120000 lei , pentru care plătește un impozit de9600 lei. Din castel și din anexe, ocupate de comitetul școlar erau 30 de cameră, de la care obținea un venit brut de 50000 de lei, iar impozitul era de 8200 lei. Mai avea 2 terenuri virane  pe Voila și 7 ha de pădure ,în Matricola nr.969,pentru impozit agricol pe 1944/45 a Primăriei Campina. Către sfârșitul celui de al II-lea război mondial, urmașii familiei D. B. ȘTIRBEY au părăsit țara, iar Castelul de la Voila a fost ocupat, mai întâi de germani, o unitate militară care avea drept scop apărarea antiaeriană a zonelor petroliere din Campina. Pe Dealul Voila, alături de militarii germani, erau unități militare românești, care colaborau cu cele germane pentru a apăra Campina de atacurile aviației aliaților. Odată cu întoarcerea armelor împotriva Germaniei hitleriste, după actul de la 23 August 1944, era pericolul ca nemții să incendieze toată zona castelului, în timpul retragerii. A fost evitată această acțiune a nemților ca urmare a mobilizării efectivelor militare romane din zonă, a atacului prin surprindere a  dispozitivelor germane de la Voila, dezarmând militarii germani. Ulterior, rușii, în drumul lor spre Berlin, au trecut și prin Campina, au ajuns și la Castelul Voila, devastând tot ce era la castel și în jur, încercând, fără succes, să desprindă și faianță de pe pereții băilor și din alte încăperi. Au fost furate, distruse: tablouri de valoare, multe obiecte de artă, bibliotecă, arhivă, etc.

În perioada imediat următoare celui de al II-lea război mondial, în martie 1945, în urma reformei agrare, toate proprietățile familiei ȘTIRBEY sunt expropriate. În 25 aprilie 1945 s-a făcut inventarierea averii , care a fost dată în custodia d-lui Gh. GABOS , președintele Asociației Patriotice din Campina, pentru păstrare și conservare. Ulterior, în 13 mai 1945, când s-a analizat cererea Comitetului local pentru împroprietărire din Șotrile, s-a aprobat de către Comisia de împroprietărire de la nivelul Plasei Câmpina, darea în administrare  a următoarelor bunuri , în conformitate cu Dispozițiile Reformei agrare, din 1945, art.3 al. a și c : 10 ha teren arabil,, 32 ha livezi de pomi, 12 ha fânețe, 10 ha pășune, 602 ha pădure, Castelul Voila, dependințe, fermă și restul de instalații precum și alte material existente aici comunei Șotrile. În 1945 în comună Șotrile erau 870 familii.

Primarul comunei Șotrile, Vasile IRIMIA, administrează totul în afară de fabrică de cărămidă presată care a fost luată de Apărarea Patriotică din Campina, în 15 august 1945. Dacă la început, în dată de 13 mai 1945, s-a aprobat, de către Comisia de Plasă pentru împroprietărire, Plasa Câmpina, exproprierea fabricii de cărămidă, proprietatea Alexandrinei Thun Hohenstein, pentru a fi dată locuitorilor comunei Șotrile, în 15 august 1945 este preluată de Apărarea Patriotică din Campina. În Hotărârea Comisiei se argumentează împroprietărirea locuitorilor comunei Șotrile cu toate aceste bunuri ca urmare a faptului că “locuitorii comunei Șotrile au lucrat totdeauna exclusiv în această fabrică ca și pe întreaga moșie Voila”. Se mai argumentează aceasta aprobare astfel: “ Având în vedere și situația geografică a comunei Șotrile, izolată de alte comune, pe niște râpi aproape necultivabile, fără nici un fel de industrie etc. și, în conformitate cu art.11 din Regulamentul  Legii pentru reforma agrara, cei ce au fost clacași pe moșia expropriate, sunt îndreptățiți și preferați că singurii să fie beneficiarii drepturilor acordate și deduse din Decretul Lege pentru înfăptuirea reformei agrare și că deci, în speță, singurii în măsură și în drept să beneficieze … că unii ce din moși strămoși. așa cum rezultă din cercetările și actele de la dosar, au fost clacași pe moșia Voila”

Sunt menționați câțiva dintre cetățenii din Șotrile care au lucrat pe această moșie:  Ilie NEDELCU (45 ani), Ioan Gh. NECULA, logofăt (22 ani), N.-N. IRIMIA, mecanicul presei de la fabrica de cărămidă (22 ani) ș.a.

Pentru administrarea întregii moșii primarul a instalat în funcția de administrator pe Nicolae DOCHIA, din Șotrile, menținând încă 6 salariați cărora le-a fixat un salariu între 20000 și 32000 lei, din luna mai 1945.Că brigadier silvic era Ilie Nedelcu, care  lucra la fermă din Voila de 45 ani, de la vârsta de 15 ani.  Comună Șotrile a fost împroprietărita cu 100 ha pământ arabil, livezi, fâneața, pășune, în conformitate cu dispozițiile Reformei agrare, art.3, al. a și c. Au fost date spre administrare: 10 ha teren arabil, 32 ha livezi de pomi, 12 ha fânețe, 10 ha pășune, 612 ha pădure, castelul Voila, înglobând 75 camere, dependințe fermă, fabrica de cărămidă presată și restul de instalații, precum și materialele găsite. Ulterior fabrica de cărămidă a fost luată de Apărarea Patriotică din Câmpina.

În dată de 16 iunie 1945 s-a procedat la inventarierea și darea în primire d-lui Vasile IRIMIA, primarul comunei Șotrile, în prezența d-lui inginer agronom I. N. STROE, moșia și bunurile imobile și mobile a fostei moșii Alexandrina Thun Hohenstein, așa cum reiese din procesul-verbal  încheiat cu această ocazie. Castelul de la Voila, construit din beton și cărămidă, cu 2 pivnițe, cu parter, etaj și mansardă, devastat complet de armata sovietică, fără uși, fără ferestre, cu instalația de încălzire din pivniță dezafectată, casa administratorului cu 3 camere, bucătărie și closet, devastate, fără uși, fără ferestre, florăria compusă dintr-o seră acoperită cu geamuri, cu o lungime de 35 m și 3 răsadnițe calde cu scânduri de lemn, locuința șefului grădinar, clădirea pompei de apă de 10 m.p., cu o pompă cu piston cu intrarea de 4 țoli, acționată de un motor electric de 20 CP, alimentat la la o rețea trifazică de 500 volți, o clădire a administrației, cu pivniță, parter și etaj, cu 13 camere, cu un grajd pentru căi și un șopron. În afara acestor bunuri mai erau trecute în procesul-verbal  și 3 grădini cu pomi fructiferi, 10 ha de teren arabil, 577.61 ha de pădure(gorun, molid și brad, tei, fag, carpen, amestec de foioase și conifere) și parcul castelului de 23,70 ha.

Comisia Centrală de reformă agrara da un comunicat  în care se arata: “Comitetul comunal Șotrile a luat în administrare și bună folosință proprietatea Alexandrinei Thun Hohenstein, pe care, pe lângă faptul că este rău gospodărita, fără ca domnul Președinte al comisiei de plasa al Plasei Campina, deși sesizat a tolerat ca acest bun care cade în administrarea CASBI, fiind bun inamic, fără a lua aprobarea Comisiei Aliate de Control, conform art.8 din convenția de armistițiu, prevăzută în Regulamentul Legii de reformă agrara, aliniatul 3, de la art.3, au parcelat aproape întreaga suprafață de livada și de teren arabil, în loturi de casă, împărțindu-le locuitorilor”.

Ulterior, la castelul Voila,  au avut loc întâlniri între Gh. GABOS, reprezentantul Apărării Patriotice, din Câmpina,  I. POPOVICI, secretarul organizației Partidului comunist din Câmpina, I. VLĂDILĂ, președintele comisiei de împroprietărire, Câmpina,  Vasile IRIMIA, primarul comunei Șotrile și N. DOCHIA, administratorul moșiei Voila, pentru a rezolva reclamațiile cu privire la proastă administrarea acestei averi, cu privire la tăierea necontrolată a pădurii etc. Se pare că asta a fost cauza pentru care s-a anulat împroprietărirea făcută în 13 mai 1945 și astfel comună Șotrile a pierdut șansa de a-și mări suprafața  și de a se apropia și mai mult de Câmpina.

Primarul Vasile IRIMIA a fost suspendat din funcție, iar în zilele de 17 și 18 septembrie 1945 s-a făcut un control la primăria din Șotrile și s-a constatat fostul primar și-a însușit 671949 lei , bani proveniți de la plata izlazului și 51600 lei, bani predați de Pretura pentru untul topit predat de comună în executarea convenției de armistițiu. Banii au fost predați în totalitate de către primar, în dată de 24 septembrie 1945 și astfel nu I s-a mai dat nici o pedeapsă. El a fost revocat din funcție de primar la data de 29 octombrie 1945, prin decizia 1431/1945. În acea perioadă era ajutor de primar Gheorghe IONESCU.

La data de 22 noiembrie1945, în prezența Prim-pretorului Gheorghe MANCIU, a fost instalat noul primar al comunei Șotrile în persoană d-lui Ion I. MILU. De la oamenii în vârstă din Vistieru (Gheorghe DAVIDESCU, de 87 ani) am aflat că acest primar nu știa prea multă carte și în acele vremuri era interzis să se taie ilegal animale.  La un moment dat primarul Ion MILU s-a întâlnit cu acești măcelări și le-a cerut actele pentru tăierile făcute. S-a uitat pe un act care era cu totul altceva decât o aprobare de cumpărare și de tăiere a unui animal domestic, dat de respectivul măcelar (un anume Luncașu), neștiind carte l-a luat drept un act autentic.

După ce Regele Mihai I a fost obligat să abdice, la 30 decembrie 1947, castelul, anexele și terenul din jur au fost repartizate Ministerului de Interne, iar ca administrator a fost numit Mihai Roman, născut în 1923, în Someș-Gherla. Era un preventoriu școlar unde veneau copiii unor politicieni comuniști. Castelul a fost refăcut, era acoperit cu șindrila, avea 72 camere, iar cu cele din clădirile anexe erau 110 camere. În acestea locuiau cei 51 salariați, unii cu soțiile casnice și cu 15 copii ai lor. Erau 8 cadre didactice ,dintre care amintim pe Deaconu TOMA, Ecaterina LUNGU, Maria STANCU, Georgeta MAGDA, Gh.-Ion MITU, Ion STAN, Lucia MĂSTASE, Szderjesi  Adalbert și Petre SOARE ca pedagog. În afară de administratorul amintit erau  6 funcționari( 2 contabili, un planificator s.a.), 16 muncitori( operatori, mulgător, grădinar, vopsitor, mecanic, croitoreasă,  etc ), 6 asistente medicale, 2 bucătari, un ospătar, un magazioner,  paznici, oameni de serviciu, etc.

La Șotrile, s-a confiscate moșia Dârvari, numită Oradia, la marginea satului Frăsinet, făcându-se măsurătorile și parcelarea. Administratorul acestei moșii era Gheorghe-Ion MUCEA, reclamat de cetățenii ce urmau a fi împroprietăriți că se opunea reformei agrare și că s-a îmbogățit în această calitate de administrator, “că din om sărac a ajuns să aibă, în cele din urmă, 10 ha de teren, 2 căruțe cu 2 boi și cai, 7-8 vaci, plus 25-30 de oi care pășunau pe moșie, iar fâneața o vindea pe sute de mii de lei”

La început oamenii, din localitatea înființată, se ocupau cu defrișarea pădurilor pentru a face loc construcțiilor de locuințe și pentru a obține suprafețe pe care să cultive ceva plante cu care să-și asigure existența. Existând lemn pentru construcții și pentru încălzit era nevoie ca acesta să fie transportat pe anumite distanțe și așa a luat naștere cărăușia sau chirigeria. Pădurile ocupau aproape toată suprafața dealurilor și munților. Erau puține suprafețe cu pășuni. Casele localnicilor erau construite în pădure, separate unele de altele prin suprafețe cu pădure.

Mult timp bărbații erau cei care lucrau la pădure, și se numeau muncitori, iar femeile lucrau terenul agricol de lângă casă și se numeau “economa de casă”. Dacă la începuturi locuitorii acestei așezări erau liberi, cu suprafețe agricole reduse din care își asigurau hrana pentru familie, mai târziu, după ce au apărut marii proprietari de moșii, ei au devenit clacași. Clăcaș era un țăran care se afla pe moșia domnească sau a unei mănăstiri și care, prin claca, plătea chiria pământului.

La 20 septembrie 1831, apare o Hotărâre, întărită de către Înalta Stăpânire , valabilă până la venirea lui A.,I. CUZA la domnie, prin care proprietarii de moșii se îndatorau să dea fiecărui cetățean pe a lui moșie câte 400 stânjeni pătrați, în câmp și 300 de stânjeni pătrați la munte. Această suprafață trebuia să fie folosită pentru casa, curte și pentru o grădină de legume spre trebuința familiei. Pentru fiecare vița de muncă se acordă câte o jumătate de pogon în izlaz, iar dacă nu avea vaca , locuitorul va putea să ție 10 oi sau capre. Locuitorul care nu va avea animale de muncă sau numărul prevăzut de această Hotărâre, va primi suprafața de teren în funcție de animalele pe care le are.

Dacă acolo unde locuiește se afla păduri, pe moșia proprietarului, acesta: ”să dea voie clăcașilor să adune lemne de foc”. Locuitorii de pe moșie vor ajuta pe proprietar la lucru, efectuând câte 12 zile pe an în folosul proprietarului, pe a cărui moșie este așezat, 4 zile primăvara, 4 zile vara și 4 zile toamna.

Fiecare “este dator să lucreze aceste 12 zile cu al său plug, sau cu carul sau, dacă are, precum și numărul dobitoacelor de muncă, pentru care proprietarul îi asigura mijloacele hranei lui. Dacă nu are dobitoace va lucra aceste 12 zile cu mâinile. Arături de 10 prăjini pogonești în pământ spart și de 7 în țelina, se socotește lucru de o zi pentru o pereche de boi de muncă. Grăpatul de un pogon de arătura se socotește lucru de o zi pentru o pereche de boi. Nu va fi trimis cel cu carul cu boi la o depărtare mai mare de 12 ceasuri, socotindu-se câte orice stânjeni 2500, și pentru 5 zile , pentru 4 ducere și întoarcere, socotind ziua de 6 ceasuri și una pentru încărcat și descărcat. Dacă nu se va putea trimite cu carul cu boi decât la o depărtare de 6 ceasuri, 3 zile pentru ducere și întoarcere și pentru încărcat și descărcat”.

După apariția Legii rurale din 1864, pe timpul Domnitorului A.I. CUZA, clăcașii au devenit liberii, au fost împroprietăriți cu anumite suprafețe, iar claca a fost desființată, însă zilele de claca s-au efectuat până s-a emis  Legea învoielilor agricole din 1866.

Pe atunci oamenii din comună se ocupau cu creșterea animalelor, cu “lucru” la pădure, cu pomicultura și, acolo unde permitea terenul se cultivă porumb, cartofi și ceva legume. “Puțini dintre locuitorii comunei lucrau în hotarele ei deoarece în afară de livezile de pruni, de fân și creșterea animalelor n-ar putea să-și găsească o ocupație”, se spune în monografia întocmită în 1931 de către oameni importanți  din Lunca Mare.  Tot în acea monografie se arata că “mulți din ei se duc în munți, pe obârșia apei Doftana, lucrând la tăiatul pădurilor (metrari) sau la transportul lemnelor pe apă Doftanei(plutași), din pădurile cari mai sunt în jurul comunei(cărăuși), care transportau lemne fasonate în orașul Campina”.

Suprafața agricolă era reprezentată de pășuni și fânețe, de suprafețe pomicole(în special pruni, apoi meri , peri, vișini s.a.) Suprafața arabilă era destul de mică datorită denivelării reliefului, datorită numeroaselor alunecări de teren. Se practică cultura acestor plante doar pe terenurile cu o înclinare mai mică sau aproape orizontale. Datele cu privire la suprafață arabilă diferă de la o perioadă la alta. Astfel în 1919 erau 10 ha teren arabil, în 1928 era de 30 ha, în 1949 32,25 ha( 29,53 ha cu cereale, 5,72 ha cu legume și zarzavaturi, 43 ha în 1976(6 ha cu porumb,  24 ha cu cartofi, 5 ha cu fasole, 3 ha cu sfecla și 5 ha cu legume),43 ha în 1978( 36 ha cu porumb, 5 ha cu cartofi de toamnă,2 ha legume de câmp), 43 ha în 1981(porumb pe 28 ha, cartofi pe 5 ha, legume pe 5 ha și plante de nutreț pe 5 ha)și 61 ha în 1985 și în prezent.

Suprafața agricolă era reprezentată de pășuni și fânețe, de suprafețe pomicole(în special pruni, apoi meri , peri, vișini s.a.) Suprafața arabilă era destul de mică datorită denivelării reliefului, datorită numeroaselor alunecări de teren. Se practică cultura acestor plante doar pe terenurile cu o înclinare mai mică sau aproape orizontale. Datele cu privire la suprafață arabilă diferă de la o perioadă la alta. Astfel în 1919 erau 10 ha teren arabil, în 1928 era de 30 ha, în 1949 32,25 ha( 29,53 ha cu cereale, 5,72 ha cu legume și zarzavaturi, 43 ha în 1976(6 ha cu porumb,  24 ha cu cartofi, 5 ha cu fasole, 3 ha cu sfecla și 5 ha cu legume),43 ha în 1978( 36 ha cu porumb, 5 ha cu cartofi de toamnă,2 ha legume de câmp), 43 ha în 1981(porumb pe 28 ha, cartofi pe 5 ha, legume pe 5 ha și plante de nutreț pe 5 ha)și 61 ha în 1985 și în prezent.

În anul 1978 terenurile agricole dețineau 58,5% din suprafața comunei Șotrile(1721 ha), fiind reprezentată prin 43 ha teren arabil(1,46%), prin 676 ha pășuni natural(23,06%), prin 548 ha fânețe(18,6%)și prin 454 ha cu livezi(15,4%). Celelalte categorii de terenuri: 969 ha cu păduri, 54 ha terenuri cu ape(2%), 65 ha ocupate de drumuri(2,2%), 52 ha terenuri neproductive(1,8%)și 75 ha terenuri ocupate de curți și clădiri(2,5%). La 31 decembrie 2014, din suprafața totală a comunei de 2941 ha, 1783 ha reprezenta teren agricol, 838 ha acoperite cu păduri, 58 ha cu ape și bălți și 262 ha alte suprafețe. Din suprafața Agricolă 61 ha era teren arabil, 950 ha erau pășuni, 521 ha erau fânețe, iar livezile și pepinierele pomicole ocupau 251 ha.

Producțiile obținute pe terenurile arabile(porumb, cartofi, legume), erau reduse ca urmare a temperaturilor mai scăzute și mai ales a solurile specifice acestei zone. În  perioada 1957-1958, producția medie de porumb la hectar era doar de 400 Kg, iar în 1988 se înregistrau următoarele producții pe comună: 8 tone de porumb, 15 tone de cartofi de toamnă, 40 tone de sfeclă furajeră, etc.  Mult timp agricultura de aici era de subzistență, asigura o bună parte din necesarul de hrană al unei familii. Cultura plantelor se făcea cu unelte simple: pluguri din lemn, ulterior din fier, trase de animale(boi sau cai), sape, greble, hârlețe etc. În anul 1937 se foloseau pentru cultura plantelor 10 pluguri cu tracțiune animală, 700 de sape, 100 hârlețe, 700 de furci, 300 de greble. Lucrările se efectuau mai mult manual, în special de femei, dar și de copii. Erau 700 de muncitori agricoli, din care o treime erau copii. Mai târziu, după cel de al II-lea război mondial, ca urmare a diversificării domeniilor de activitate din zonele apropiate comunei, mulți devenind salariați, numărul celor care lucrau în agricultură a scăzut continuu, ajungând în 1955 la 422, iar copii care lucrau în agricultură la 129. Începând cu 1985, agricultură, care deveniseră mai intensivă, a început să aibă de suferit datorită lipsei forței de muncă, situație care se manifeste din ce în ce mai intens  în prezent. Cultura porumbului era destul de importanta , încă din timpuri vechi, ca urmare a faptului că se consuma sub formă de mămăligă( în 1941 90% din populația comunei consuma mămăligă) sau sub formă de boabe fierte. Alimentația fiind bogată în porumb și săracă în proteine animale ducea la apariția unor cazuri de pelagra. În 1958 erau 42 bolnavi de pelagra, iar în 1965 numărul acestora a scăzut la 8. Această boală era numită și “boala porumbului” și se manifesta prin roșeața pielii, mâncărimi, îngroșarea pielii, insomnii, dureri de cap, afecțiuni digestive, tulburări de memorie, afectarea nervilor membrelor inferioare etc.  Boală avea un caracter sezonier deoarece apărea între lunile aprilie și iunie. Numele vine de la “pelle”=piele și “agra”=groasă, deci piele groasă. Porumbul era important și pentru creșterea animalelor, mai ales a porcilor și păsărilor de curte. Până la primul război mondial nu se putea culege porumbul până nu se fixă data începerii culesului de către Prefectul județului. De obicei se începea culesul porumbului după 15 septembrie al fiecărui an.

Cartoful, fasolea, ceapă, dovleacul etc, reprezentau alimente importante pentru hrana oamenilor și a unor animale domestice din gospodăriile șotrenilor.

Pomicultura, o activitate specifică zonei, a fost mult timp reprezentată prin plantații de pomi fructiferi( în principal pruni, apoi meri, peri, cireși, vișini și nuci) neorganizate, nu cu specii de pomi productive, puțin folosite fructele lor pentru hrana oamenilor, mai mult folosite pentru obținerea țuicii. Din datele din 1897 reiese că se obține o producție anuală de țuică de 1800 dl. În 1915 de pe cele 28 ha și 75 ari, pe care există un număr de 17253 de pruni, s-au strâns 86250 de kg de prune, s-a realizat o cantitate de 78000 kg de borhot, pentru țuica. Prunele se vindeau cu 14 lei /100 kg, iar 10 l de borhot cu 1 leu.  Mai târziu, în 1937 producția anuală de țuică ajunge la 1000 de hl, folosind o bună parte din fructele strânse de la cei 10000 de pruni. Suprafața cu pomi fructiferi, în 1937, era de 56 ha și cuprindea plantații neorganizate, cu aproximativ 10000 de pruni din soiuri mai puțin productive(prun gras, prun gălbior), 1500 de meri, 400 de peri și 500 de nuci, mulți răzleți. Între cele două războaie mondiale, după modelul din SUA, la inițiativa lui Spiru Haret, a fost introdusă în școli “Serbarea arborilor”, care avea ca scop “infiltrarea în suflete a bunelor sentimente față de păduri și de pomi în general”. În fiecare an , la 1 aprilie, cursurile erau suspendate și elevii școlii din localitatea respectivă, plantau puieți de pomi fructiferi sau puieți ai arborilor de pădure, fie pe terenuri deja stabilite, fie de-a lungul drumurilor, pe izlazuri, pe terenuri sterpe, avându-se în vedere că ulterior plantarii acestora “să fie protejați și feriți de stricăciunile vitelor sau oamenilor rău nărăviți”.

Ca urmare a creșterii numărului pomilor fructiferi, prin îmbunătățirea soiurilor  și prin organizare unor plantații în masiv, a dus la creșterea cazanelor de fabricare a țuici pe comună la 18, în 1963, din care 10 erau funcționale și 8 de rezervă. Îmbunătățirea plantațiilor de pomi fructiferi s-a continuat și se continuă  și în prezent. Astfel, în decursul anului 1983 existau aproape 30000 de pruni în masiv, aproape 800 de pruni răzleți și aproape 13000 pomi neintrați pe rod.

Îmi aduc aminte despre perioada de după 1980 când miliția primise ordin de la organele de partid județene și de la cel comunal că în perioada recoltării fructelor să păzească ieșirile din comună pentru a opri vânzarea acestora pe piața liberă din Câmpina  și dirijarea lor către fondul de stat. Pentru cei ce nu-și achitaseră cantitățile de fructe prevăzute în contractile încheiate pentru fondul de stat, fructele erau confiscate.

Până după cel de al doilea război mondial nu se punea problema angajării unui specialist în domeniul agricol deoarece agricultura era slab dezvoltată, o agricultură de subzistență. Pentru prima dată apare un angajat care să se ocupe de problemele agricole, pe raza comunei Șotrile, fără studii superioare și nici medii, așa cum este cazul numirii d-lui Vasile VÂRFOREANU în funcția de agent agricol(1942) și administrator agricol în perioada1947 până în 4 iulie 1948, când și-a dat demisia, fiind înlocuit de Gh.V.N. Lazăr. Din 1978 figurează că ingineri agronomi în comună Șotrile următorii: Dumitrascu Gheorghe(1977), Jugureanu Emilian(1978-1982), Nicolae Grigore(1983), Enea Elena(1984), Nedelcu Jan(începând cu 1984), Bolocan Remus(1995-1997, în 1997 era și președintele Asociației de agroturism) și Bratoianu Ilie(1998-2004), iar ca referenți sau agenți agricoli amintim pe: Necula Nicolae(1957), Cosmineanu Viorel(1975-1978), prin transfer, de la 2 februarie 1978, Anghelina C. Maria,  Herăstrău Maria(1981-1983), Nutulescu Mariana(1984-1985), Constantin Lavinia(1986-1989), Corbu Rodica (1990-1996) și Rodica Comarniceanu (începând cu 1997 și în prezent) cu funcția de agent agricol la început, iar acum de inspector principal în compartimentul pentru registru agricol, urbanism și amenajarea teritoriului.  

În anul 1911 în comună Șotrile, În afară de activitățile enumerate mai sus erau și 3 cârciumi arendate, una nearendata și una cu vin și bere, cârciumi deținute de GH. GEORGESCU și Gh. N. Lazăr, în Șotrile Câmpineanu, Gh. Stana I. Stoica, în Șotrile Vistierului, Gh. RĂDULESCU, în Lunca Mare și Neculae Gh. BREZEANU, în Plaiul Câmpinei (în urma licitației din 04 iunie 1911). Nu se dădea aprobare dacă cârciumă respectivă era la o distanță mai mică de 5 Km față de celelalte din comună. Cârciumile erau deschise până la ora 21. Mai târziu, în 1935, figurau ca proprietar de cârciumi(debite), Vasile N. LAZĂR, care plătea o arenda anuală de 4250 lei, că în 1936 au arendat debite: Vasile Gh. Chivu, din Plaiul Câmpinei, cu o arenda anuală de 6000 lei, Gheorghe-Lazăr IORDACHE, din Șotrile, cu 7000 lei, Gheorghe St. DAVIDESCU, din Vistieru, cu 5000 lei.

Pe valea Doftanei, într-un plan al Câmpinei, ridicat în 1860, de inginerul de hotarnicii Scarlat Popovici, apare în zona Lunca Mare o piuă, 2 mori, una dincolo de Cheile Brebului și altă numită D.Burki, mai în aval de aceasta. În 1900, după spusele învățătorului I. Grație, din Brebu, erau 7 mori, majoritatea erau acționate de apă Doftanei, dar se vorbește și de “mori de foc”, adică acționate de un motor. Dintr-un document cu privire la taxa pe care trebuia să o plătească, pentru marcatul măsurilor și greutăților, cei cu cârciumi, mori, pive, dârste și proprietarii de moșii, în 1911, erau 4 proprietari de cârciumi (Gheorghe GEORGESCU, Gheorghe RĂDULESCU, Gh. N. LAZĂR, și Neculai Gh. BREZEANU), 4 mori( Stan I. DAVIDESCU, Mihai I. DAVIDESCU, Ion I. MANGALAGIU și Balasea St. Blebea), 3 pive(Neculai Albu, Ion Grigore Iancu și Costache F. DAVIDESCU) și o dârsta (Balasea St. Blebea).  în 1928,  erau mai multe mori acționate de apă Doftanei, 2 mori în comună Lunca Mare cu o producție zilnică de 500 kg și 3 mori în comună Șotrile cu o producție zilnică de 4500 kg . Anul 1946 găsește comună cu 6 mori(Niculae Gh. NEDELCU, Ion A. DOCHIA, Ion I. MANGALAGIU, Gheorghe Gh. Constantin, Gheorghe N. ZECHERU, Ion C.N.R. STANCIU), 8 circulare(Ion A. DOCHIA, Ion I. MANGALAGIU, Gheorghe Gh. CONSTANTIN, Gheorghe N. ZEHCERU, Ion C.N.R. STANCIU, Gheorghe N. ALBU și Grigore Grig. N. ALIN) și o varnița (Chivu VASILE din Plaiul Câmpinei). În octombrie 1945, puterea de atunci, la începutul comunismului în țara noastră, a luat măsura  ca proprietarii de mori să predea la stat tot uiumul luat în natură, dar proprietarii au refuzat. Tot punându-le tot felul de dări, mulți dintre ei au renunțat la această activitate.

În 1967 mai există, pe valea Doftanei, o singură moară acționată de apa râului ,care deservea cetățenii din comunele Șotrile și Brebu, dezafectata la mijlocul anului  1967(la 15 iunie 1967 se solicita, fără succes, să se aprobe continuarea funcționarii acesteia) , atunci când au început  lucrările la barajul Paltinu și mai ales în urma construcției șoselei de la Voila spre Paltinu.

La sfârșitul sec. al XIX-lea, în apropiere de localitatea Seciurile, punctual “Burtel” și în zona Cheilor Doftanei, era o carieră de piatră, sub Podul Șoimilor, cândva loc de odihnă pentru cei din Tesila-Traisteni și Brebu. Aici se stabilesc, italieni care lucrau la carierele de piatră alături de localnici. Date cu privire la existent italienilor în comună Șotrile, apar încă din 1895, 1896, când , în registru de nașteri apare numele copiilor lui Anghel Salvador(Luigi) și al lui Petro Antonio Salvador(Domenico), pietrari la cariera Seciurile. Prin prelucrarea pietrei scoasă din cariera se obțineau pietre de moară, tocile, cruci, piatra cioplită s.a. De la Panait Aurelian(de peste 80 ani), din Plaiul Cornului și de la Popa M. Gheorghe(de 105 ani),din Vistieru,  am aflat că proprietari ai carierei Baia, de la Gura Văii,  Seciurile, era Ghiță DAVIDESCU și fratele său Mitica DAVIDESCU, fiii lui Stan DAVIDESCU. Mitica DAVIDESCU a murit într-un accident la cariera de piatră, în urma prăbușirii unei mari bucăți de piatră peste el. Ei spuneau că aici existau două cariere de piatră.

În 1934 carierele de piatră de pe izlazul comunal au fost arendate D-lui Gheorghe DAVIDESCU în punctele zise “Gura văii Fiarelor” până la vâlcelul Corneanului și punctual “Câmpinița”. Contractul de arendare nu a fost respectat, neplătindu-se la timp ratele stabilite.

Se extrăgea piatra de văr din punctele “Cucuiatul” și “Șotrile”, care nu erau arendate. Se făcea cunoscut că se vor arenda carierele de piatră “Pila” situate în punctual “Gura Vaitioarele ”până la “Vâlceaua Corneanului”, că șic ea din punctual ampinita”, la prețul de 30o00 lei arenda anuală șic ea de var alb din punctual “Șotrile”, la prețul de 700 lei pe an. Cea din punctual “Câmpinița” trebuia arendata cu suma de 800 lei anual, iar cea de la punctual “Cucuiatu” cu 500 lei anual. Contractul urma să se încheie pe o durată de 5 ani de zile. În acele moment ca Președinte al comisiei interimare la Șotrile era Ion Alex. St. MARICA, notar era Ion ALDEA, iar casier comunal era Vasile VÂRFOREANU.

Începând cu iulie 1934 este numit Președinte al comisiei interimare dl. Nicolae Preot BREBEANU, care ratifica licitația făcută de predecesorul său cu privire la golul alpin Mierlele în 18.03.1934, prețul arendei de 20700 lei fiind “adjudecat asupra locuitorului Mihai Gh. Vlad Ilie, econom de vite din această comună”. Pentru licitația programată cu privire la carierele de piatră nu s-a prezentat niciun solicitant și din această cauză președintele propune ca acestea să se arendeze carierele din punctele: “Cucuiatu”, “Valea Jgheantului”, “Valea Câmpiniței” ”Dănești” etc., pe cale de bună învoiala. În 1936 cariera de piatră din punctual “Dănești”, luată, la cerere, în arendă, cu o arenda anuală de 500 lei, de către Șerban Gh. Popescu, din Lunca Mare.

Între anii 1922-1931 era și cooperativa “Isbanda” care se ocupă de tăieri ale copacilor din suprafețele de izlaz. Aceasta cooperativă a tăiat peste 500 de arbori, în special mesteceni, pentru membrii săi ,aducând stricăciuni izlazului” și se cerea, de către cetățenii comunei ,cercetarea și sancționarea acestei cooperative. Proprietarii, Martha de Blome,  trebuiau să ridice materialul lemnos până în anul 1927.

Prin anul 1931, în comună Șotrile, erau 3 mici brutarii: cea a lui Avram Costică, de 460 Kg pâine, cea a lui Anton D. Gh. Bivolaru, de 200 kg. pâine și cea a lui Ion A. Dochia, de 210 kg de pâine.Ca să produci pâine trebuia să ai un maistru brutar, să existe un local propriu, să aibă firma înscrisă la tribunal, să aibă cuptor, atelier de frământare , camera pentru depozitarea fainii, căldări, camera de vânzare și latrina. Pâinea trebuia să fie de 500 g și de 1000 g, neagră, obișnuită, jimbla, pâine de lux și franzela.

În 1941 mai era doar o singură brutărie, iar după cel de al doilea război mondial, în 1946, se mai fabrică pâine de către singurul brutar din comună, Gh. N. Topala, care fabrica pâini de 1,100 kg și le vindea cu 1000 lei bucată.  A urmat o perioadă în care pâinea se aducea de la brutăriile din Campina, cu căruță. Prin 1973 există  o secție de brutărie în cadrul Cooperativei de consum, dar spațiul era necorespunzător, arata un control sanitar și de aceea a trebuit să se ia hotărârea de a se construi o nouă brutărie. Aceasta brutărie a fost dată în folosință la 1 mai 1975, fiind și aceasta desființată în 1 august 1975 deoarece era necorespunzătoare din punct de vedere igienico-sanitar. În 1976 a fost dată în folosință o nouă brutărie,  cu o suprafață de 174 m.p., care s-a desființat după 1989. Clădirea care cuprindea aceasta brutărie și două spații comerciale în suprafața de 209 mp, aparținând inițial Cooperativei de consum, iar după revoluția din 1989 Societății FEDERALCOOP, a fost cumpărată de Consiliul local Șotrile, contra sumei de 247300 lei, în anul 2016. Ulterior aici s-a mutat Dispensarul uman din clădirea grădiniței din Șotrile.

Creșterea animalelor era activitatea cea mai importantă a cetățenilor acestei comună. Se asigurau alimentele absolut necesare pentru hrana oamenilor: laptele, brânzeturile, untul, carnea, ouăle etc. Pe lângă aceste se obțineau pieile de animale, lână, care erau folosite pentru confecționarea obiectelor de îmbrăcăminte. În urma recensământului din 1929, la nivelul comunei Șotrile, erau 230 adăposturi pentru animale, în grajduri și 90 șoproane.

Condițiile naturale pentru această activitate erau favorabile. Comună dispunea și dispune de suprafețe relativ întinse de pășuni( 799 ha), fânețe( 511 ha), la care se adăugă cele din golurile alpine: Mierlele și Vornicu(194 ha, împreună). Cam 20% dintre aceste pășuni comunale se afla pe versanți abrupt , cu arboret care nu poate fi tăiat pentru a nu se reactiva alunecările de teren și care sunt folosite pentru pășunatul caprelor.

Ca urmare a structurii geologice (prezența marnelor, argilelor ) aceste terenuri sunt puternic afectate de alunecările de teren. Golurile alpine, din Munții Baiului, Mierlele și Vornicu, proprietatea lui N. Gr. CANTACUZINO, până la exproprierea din 1928, au revenit comunei Șotrile, conform Hotărârii nr.6/25 iulie 1922 a “Comisiunii de Ocol Campina , pentru expropriere” și ulterior aprobată de Tribunalul Prahova, deși aceste pășuni naturale se aflau pe teritoriul localităților Secăria și Comarnic.

Încă din data când au fost date spre folosința comunei Șotrile, 1922, autoritățile locale au folosit aceste goluri montane pentru pasunateul animalelor bdin comună, mai ales oi, dar și vaci, juninci etc. Se organizau licitații pentru arendarea acestora, fixându-se sumele de la care porneau acestea. În vara anului 1931 pășunile alpine din Mierlele au fost arendate de Gheorghe C. VÂRFOREANU pentru suma de 30000 lei. În primăvara anului 1943 s-a organizat o licitație pentru arendarea golului Mierlele și Vornicul la care puteau participa crescătorii de animale din comună, dar și din împrejurimi, care trebuia să aibă, fiecare, cel puțin un număr de 20 de oi.  Înainte de licitație se depuneau plicurile cu ofertele doritorilor după care , la sfârșitul licitației se deschideau plicurile și se stabilea câștigătorul. Printre concurenți se aflau: Ion BREZEANU, din Seciuri, crescător și econom de vite, care avea 48 oi, Grigore N.I. MĂNESCU, Constantin N. Ilie MĂNESCU, Grigore N. Ilie MĂNESCU, Constantin VÂRFOREANU din Șotrile, Ilie DOGARU, din Poiană Campina, care avea casa și teren și în Șotrile, David Gh. MEGELEA și alții.

Constantin N. Ilie MĂNESCU, arată în cererea de arendare că a fost arendaș al Muntelui Mierlele cu ani în urma unde a construit “stana cea veche”, tatăl său Nicolae I. MĂNESCU a fost arendaș al Munților Coțofana timp de 38 ani. Ilie Dogaru, din Poiană Campina, cel care a câștigat licitația, arata că a fost subarendaș al Muntelui Mierlele , în anul 1942, cu care ocazie a construit stană de aici, pe cont propriu, de la început și până la sfârșit. Arendarea s-a făcut pe o durată de 5 ani, iar valoarea arendării a fost de 285000 lei pe an și o garanție de 28500 lei.

În 1946 Muntele Mierlele-Vornicu, proprietatea comunei Șotrile, este scos la licitație. Urmează arendarea acestor pășuni în perioada 10 mai 1947-10 noiembrie 1947, pentru perioada caldă a anului, în schimbul  a 200 kg de burduf și 220 kg brânză telemea, ce urma să fie predate în 2 rate, la 25 iunie și 25 iulie 1947.  Brânză aceasta urmă a fi distribuită locuitorilor comunei Șotrile contra cost( 1 kg de brânză telemea se cumpără cu 190000 lei/kg). După doi ani de folosință, la 4 mai 1949, aceste pajiști alpine sunt repartizate comunei Secăria. S-a revenit asupra acestei hotărâri, iar printr-o adresă a Direcției Agricole a Județului Prahova către Primăria Șotrile se comunică că au fost repartizate pentru pășunat golurile de munte: Mierlele, în suprafața de 131 ha, pentru 1100 animale, Gagul Mic, de 130 ha, pentru 650 animale și  și Cota Gagut, de 45 ha. În 1956 erau stâni în Muntele Mierlele, 163 ha, unde au păscut 333 oi cu lapte, 264 cârlani și 144 juninci, în Valea Rea, unde pășunea avea 250 ha și unde au păscut 356 oi cu lapte și 700 oi sterpe și stana Boncu, cu o pășune de 104 ha, pentru 311 oi cu lapte. În această perioadă se plătea pășunatul, pe timpul verii, pentru fiecare animal, diferit după starea materială a crescătorilor de animale: 60 lei pe cap de oaie pentru țăranii săraci, 90 lei pentru țăranii mijlocași, 120 lei pentru țăranii înstăriți și 150 lei pentru marii crescători de animale. Taxa se achita înainte de ducerea animalelor la munte, într-o singură rata. Se puteau încheia contracte colective, în cazul micilor și mijlocașilor crescători de animale și contracte individuale de către marii crescători.

A urmat o altă perioadă. până în 1953, când din nou au fost repartizate comunei Secăria, apoi au revenit comunei Șotrile. Aceste goluri de munte, în 1967, au fost repartizate de către Sfatul popular al raionului Campina, spre folosință, CAP-urilor Mislea și Adunați, pentru 500 de oi și mânzări. Au fost din nou date comunei Șotrile, până în 1991. În 1991 Comisia județeană pentru aplicarea Legii fondului funciar, legea 18/1991, prin Hotărârea 43/18 iulie 1991 și prin Decizia Prefecturii nr.499/19 iulie 1991, au fost de acord cu dreptul de proprietate al comunei Șotrile asupra pășunilor alpine din Muntele Mierlele-Vornicul, iar după un an de zile , fără să existe o contestație, este atribuit comunei Secăria prin Hoț.153/23/1992. În urma unui proces juridic, Judecătoria Campina, prin sentința civilă nr.337/20.01.1993, a reconstituit dreptul de proprietate al Consiliului local Șotrile asupra unui teren de 194 ha pășune alpine în Mierlele și Vornicul, trecută în mod nelegal la comună Secăria de către Comisia județeană pentru aplicarea Legii fondului funciar. Și prin 1997 , într-o ședință a Consiliului local , se ridică problema Muntelui Mierlele-Vornicu care încă era folosit de Comarnic și se cerea să se apeleze la un executor judiciar.

În 1974 există o stână în Mierlele, construită din lemn, cu 4 camere, cu o suprafață de 50 m.p. În 1978 comună Șotrile avea câte o stână în Mierlele și Cumpătu.

La 11 mai 1998 stană de pe muntele Mierlele a fost demolata, apoi până pe 17 mai 1998 s-a efectuat zidăria, s-a realizat scheletul construcției ajungându-se la grinzi. Din cauza precipitațiilor abundente, ploi la început, apoi zăpadă, lucrările au fost oprite, iar cei 5 meseriași au plecat la casele lor.  În aceeași vară lucrările au fost reluate reușindu-se să se termine 2 din cele 4 camere, iar celelalte două erau, în 2002, într-o stare accentuată de degradare. De aceea în 2003 au fost demolate în întregime , reconstruindu-se până la căpriori, terminându-se în 2004, iar în 2014 a fost, din nou, reconstruită.  Începând cu 2000 aceste pășuni alpine de la Mierlele și Vornicu au fost închiriate, de cetățeni din Breaza(Fulga Mihai-din Breaza, în 2004),  în 2009 ,lui Ion IVANOIU, din Valea Doftanei, care solicită prelungirea contractului de închiriere în 2014, etc.  Golul de munte “Mierlele” a mai fost închiriat a Asociației Trans Baiu, din Șotrile, după  2016 și prelungit în 2017, pentru un an de zile. Această societate era reprezentată de C-tin NENCIU, Vasilescu Dan, Vasilescu Gheorghe și Vasilescu Daniela, din Seciuri. Pentru închiriere se fixă, de către Consiliul local Șotrile, prețul pe mp sau pe întreaga pășune alpină, sume de bani care ajungeau în bugetul comunei.

Din 1962 și până în 1993 IAS Băicoi a deținut ilegal și abuziv suprafața de 105 ha de pășune și fânețe și, din această cauză s-a procedat la comasări de teren și de recuperare a altora. În urma numeroaselor contestații cu privire la această retrocedare(39 contestații), la 1 iulie 1992 s-a reușit să se preia scriptic această suprafață de la IAS Băicoi.

Cetățenii comunei Șotrile și-au creat suprafețe de pășuni prin defrișarea pădurilor care ocupau, la începuturi, aproape toată suprafața actualului teritoriul al acestei comune. Era o absolută necesitate să-și cultive ceva cereale, mai ales porumbul, ceva legume și să crească vaci pentru lapte și animale pentru jug. Astfel, pe la 1900 se creșteau 367 vaci cu lapte, 200 porci, 3521 ovine, și 40 cabaline. Crescând numărul locuitorilor a trebuit să crească și numărul animalelor, ajungând într-un timp scurt, în 1916, la 1055 bovine, din care 494 vaci cu lapte, 51 juninci, 123 boi, 329 porci, 107 cai, 60 capre, 121 familii de albine, în stupi primitive etc. Toată hrana familiei se asigura în gospodăria respective. În multe cazuri, pentru a face rost de bani, vindeau la oraș lapte, carne de vită, de porc de pasăre, ouă, brânzeturi, lipsind de alimentele necesare membrii familiei și mai ales pe copii. Această situație era prezentă mai ales între cele două războaie mondiale.

După cel de al doilea război mondial , până prin 1950, sărăcia era prezentă aproape în fiecare gospodărie. În timpul  celui de al II-lea război mondial de gospodărie, de creșterea animalelor, se ocupau femeile, copii și bărbații mai în vârstă deoarece bărbații în putere erau pe câmpul de luptă. A urmat perioada de după război când comună, oamenii comunei ,trebuiau să participe cu animale, cu fân, cote pe care le dădeau Comisiei de armistițiu sovieto-română.  După 1949 perioade în care cetățenii erau obligați să dea cote de cereale, cote de lapte, de carne, de lână, de ouă etc. Fiindcă legea prevedea că aceste cote de porumb să fie date de cei care cultivau porumb pe mai mult de 1 ha, atunci erau puțini cei care erau afectați de aceste măsuri. Cu toate acestea Pretura Campina a repartizat cote de porumb și pentru comună Șotrile, 11800 Kg.  Se menționează că “locuitorul Vasile Dogaru, din Șotrile, muncitor la Atelierul Central Steaua Romana, care a lucrat în dijma un teren agricol de 1 ha, împreună cu dl. Petre NIȚĂ de la școala de zbor ARPA, va preda cantitatea de 77 kg porumb”. Porumbul era colectat de Cooperativa “Unirea”, din Campina, societate cooperativă de consum, înființată în 1941, care colecta porumbul de la localitățile din jur. A fost înființată și o comisie de colectare formată din 3 membri: Gheorghe SUMEDREA, președinte, Gheorghe DRĂGAN, secretar și Gheorghe LAZĂR agent agricol.

De fapt, din 1946 s-au instituit cotele obligatorii(desființate în 1957).dar secetă cumplită din acel an a făcut ca 611 familii din această comună să nu aibă cele necesare traiului de zi cu zi. Seceta aceasta a fost mai devastatoare decât cea din 1904. Și atunci s-au luat măsuri pentru ajutorarea populației cu porumb , “care poate să astâmpere foamea și mizeria”.

Oamenii erau obligați să plece în țară pentru a aduce ceva cantități de porumb pentru hrana familiilor lor. Creștea inflația, erau mari greutăți în procurarea celor necesare vieții lor.  România era într-o stare economică jalnică, trebuia să se plătească daune mari de război URSS-ului. Înainte de stabilizarea din 15 august 1947, banii nu mai aveau nici o valoare, prețurile alimentelor și ale altor produse erau de necontrolat. Astfel, o pâine mică, albă, costă 150000 de lei, 1 kg de porumb, de la producător, ajunsese la 140000 de lei, 1 kg de cartofi costă 60000 de lei, , 1 kg de brânză se putea cumpăra cu cel puțin 300000 de lei, dar ajungea până la 1200000 lei etc. Din această cauză a trebuit să se facă reforma monetară, când 1 leu nou s-a schimbat pe 20000 lei vechi. Produsele de îmbrăcăminte și cele alimentare se dădeau numai pe cartela.

Printr-o adresă a Prefecturii Prahova, din august 1946, se cerea ca “distribuirea pâinii albe sau negre se va face numai contra bon din cartela, anume o rație zilnică de 300 grame pâine neagră și 250 grame pâine albă. Restaurantele, bodegile, lăptăriile și alte asemenea localuri, cu excepția restaurantelor cls. III, vor vinde consumatorilor numai pâine albă pe care o plătesc cu 4500 lei bucată, vărsând statului diferența de 1000 lei la bucată”.

Au existat și întâmplări nefericite în aceste călătorii pentru cumpărarea de porumb.  Așa s-a întâmplat cu oierii Ion Gh. SECĂREANU, Vasile I. Mocanu și Pantelimon N.C. Lungu zis Pușcoi, din Pietriceaua, determinați de lipsa mare de alimente din perioada secetei din 1946, au plecat să cumpere porumb din Câmpia de Vest. După ce au urcat  în tren, în gara Câmpina ,apar și doi cetățeni din Șotrile, Ion MĂNESCU și Mitică ANGHELESCU, care sunt acceptați ca tovarăși de drum, ba îi mai omenesc cu o țuică și cu o gustare. Coboară la stația Marginea, din județul Bihor și înnoptează în apropierea lângă niște sure de fân. Pe la ora 2 noaptea, cei doi șotreni, care îi flancau pe Mocanu și pe Lungu, s-au ridicat în picioare și la un semn MĂNESCU retează beregata lui Mocanu, care dormea pe spate, iar ANGELESCU înfige cuțitul în spatele lui Lungu, chiar în zona inimii unde fuseseră rănit pe front. Acesta se zbate și reușește să-l imobilizeze pe ANGHELESCU, dar celălalt tâlhar îl lovește cu pumnalul în ceafă și-l omoară. Se năpustesc asupra celui de al treilea, Secăreanu, care se trezise, se lupta cu ei, este învins și cade aproape inconștient. Este jefuit de cei doi tâlhari, care apoi fug și se urcă într-un marfar. Secăreanu își revine din leșin, se deplasează târându-se până la haltă, anunța șeful haltei, care îi anunța la rândul lui pe jandarmi, dar și acesta își pierde viața din cauza rănilor multiple și a pierderii de sânge.

Mare jale în Pietriceaua, în familiile lui Secăreanu (părinții, soția și fiica),lui Mocanu(părinții, soția și copiii), dar și pentru părinții lui Lungu, care era necăsătorit. Pe lângă durerea aceasta au trebuit să suporte și numeroasele lipsuri. Cei doi șotreni sunt prinși, duși la închisoare și apoi condamnați la 20 de ani de închisoare, Unul moare în pușcărie, iar celălalt este eliberat în 1965. După spusele unor vârstnici din Vistieru (Vasile MUȘAT, de 89 ani și Gheorghe DAVIDESCU, de peste 87 ani) criminalii Mitică ANGHELESCU și Ion MĂNESCU ar fi ieșit amândoi din pușcărie după cei 20 de ani de închisoare.

Comună n- a fost colectivizata, în urma plenarei CC al PMR din martie 1949, deoarece era situată într-o regiune de deal și avea puține suprafețe arabile. În schimb, fiind o zonă importantă pentru creșterea animalelor se făceau presiuni că cetățenii comunei să se înscrie în întovărășirea zootehnică. Aceasta întovărășire zootehnică s-a înființat în dată de 11 mai 1958 din care făceau parte 47 familii, cu 76 oi și cu o suprafață de 9,5 ha teren fâneața. Ulterior s-au mai înscris 8 familii. Tot în 1958 era o întovărășire a stânelor din cadrul Cooperativei Șotrile. Președintele întovărășirii  zootehnice era Gheorghe JUGANARU, iar agent agricol era Gheorghe ANCA. În 1963 , din 1099 gospodarii existente în comună, 239 gospodarii erau ale membrilor întovărășirii, cu 704 persoane, 462 gospodarii, cu 1766 de persoane, aparțineau țăranilor individuali, iar 398 gospodarii, cu 1516 persoane, aparțineau salariaților și a altor grupe de populație.

Există un grajd comunal( 4 încăperi, construit din cărămidă și acoperit cu țiglă),  cu 6 tauri de prăsilă și 10 berbeci, proprietatea comunei, după ce începând cu 1952 au fost aduse animale de prăsilă pentru un anumit timp, în vederea îmbunătățirii raselor. Astfel, în 1952 au fost aduse următoarele animale de prăsilă: 5 tauri(pentru1 an de zile), 45 berbeci(pentru 180 zile), și un vier(pentru 1 an de zile). După revoluția din decembrie 1989 se vorbește despre deteriorarea abuzivă a acestui grajd comunal de către Ion BĂBESCU.

Se aducea fan cu căruțele , 35 căruțe cu fân, din care 25 trase de boi și 13 trase de cai. Se înființase și o stațiune de monta a Sfatului Popular Șotrile. Erau, în 1958, 702 oi, la 456 gospodarii, pentru care trebuia să se predea o cantitate de 820 kg de lână, iar cantitatea de carne predate pe comună, la fondul de stat, era de 6122 Kg, cota fiind de 122 kg pentru fiecare gospodărie deținătoare de animale.  Mai înainte, în anul 1952, au fost predate la central de colectare 38 taurine, 320 ovine, 21 caprine etc. Agent colector pentru animale era Musat Constantin.

Cetățenii care erau mai înstăriți, ca rezultat al muncii  lor, erau declarați chiaburi. În comună Șotrile existau 3 chiaburi, din care unul în Lunca Mare (în documente apare chiaburul Costică PETRE - în 1952). În anul 1955, într-un registru pentru stabilirea impozitelor pe venituri, pe case, pe terenurile agricole, cetățenii comunei sunt împărțiți în 3 categorii și anume:

Grupa chiaburilor – spre deosebire de 1952, acum apar 7 chiaburi, cu un total de 26 persoane, dintre care doar 17 persoane erau capabile de muncă, restul fiind copii până la 16 ani(2 persoane) și 7 bătrâni.  Acești chiaburi dețineau o suprafață de 43 ha și 33 ari și realizau venituri impozabile de 15678,63 lei(venituri din diferite activități, venituri din surse agricole și venituri rezultate din vânzări la piață). Presiunea comuniștilor asupra acestor familii de oameni muncitori, care au moștenit averile de la părinții lor, pe care, prin munca și seriozitate, le-au mărit, a fost destul de mare. Comuniștii nu stăteau să analizeze de unde proveneau aceste averi, dar doreau să-I aducă la sapă de lemn, să-I sărăcească și să-I umilească. Dacă majoritatea cetățenilor erau scutiți de impozite, acest chiaburi, în afară impozitului calculate la venituri, mai plăteau aproximativ 50% majorări pentru că erau încadrați în această categorie. Să luăm numai un exemplu dintre acești capi de familie declarați chiaburi, anume pe Chivu Gh. VASILE. Un om foarte gospodar, venit cu tatăl său din Măgureni, ocupându-se cu producerea vărului. S-a căsătorit în Plaiul Câmpinei, a construit casa în central satului, a avut 5 copii , toți oameni de  ispravă. A reușit prin producerea vărului, prin comerțul cu băuturi spirtoase într-o cârciumă , să ajungă un om de bază al acestui sat. La venitul anual pe care îl obținea,  de 5284 lei, trebuia să plătească un impozit de 1650,10 lei, plus majorările de 883 lei pentru că era declarat chiabur. În “dezbaterile” realizate la nivelul Sfatului popular cu privire la “acțiunea de sabotare” a societății comuniste de către chiaburi, cineva ridică problema că “ chiaburii uneltesc”, iar tânărul Ion VÂRFOREANU îl întreabă: “dacă chiaburii uneltesc cunoști vreun caz?”. Apoi Ion VÂRFOREANU completează: “chiaburii sunt la zi cu predarea cotelor obligatorii și nici influența dușmănoasă nu au arătat în această perioadă”.

Grupa țăranilor muncitori, adică agricultori, 198 familii, cu 1314 persoane, dintre care 794 erau capabili de muncă, dețineau , în total 390 ha și 84 ari, toți scutiți de impozite.

Grupa muncitorilor funcționari, adică salariați, 340 capi de familie cu 1451 persoane, din care 887 capabile de muncă, cu 511 copii până la 16 ani, a căror suprafață Agricolă era de 227,85 ha. Veniturile totale realizate de această categorie erau de 67372,62 lei(, din acestea  16960 erau venituri neagricole). Această categorie a cetățenilor din comună deținea și cele mai multe animale(2020 capete, cu 344 vaci, 1630 oi și capre, 45 porci, 10 cai, 43 stupi).

Capii celor 7 familii de chiaburi au fost: Dochia A. ION, Maria Gh. RĂDULESCU, Gheorghe L.R. IORDACHE, Petre M. POPESCU, Vasile Gh. CHIVU și Constantin GEORGESCU.

Tot prin 1952 există și Cooperativa “Unirea Șotrenilor” care urmărea “tigaizarea ovinelor” Spre deosebire de rasele de oi existente, din rasa țurcana, cu lâna grosieră, se urmărea să se înmulțească oile cu lâna semifină, din rasa tigaie

În golurile de munte din Munții Baiului sau Gârbovei, în 1952, erau duse la pășunat, pe timp de vară, în special oi, la stanele din Mierlele-Vornicu(cam 1000 de oi)proprietatea comunei Șotrile, la Gagu Mare(aproximativ 800 de oi) proprietatea orașului Sinaia și Boncu (pentru 300 de oi)proprietatea Ocolului silvic. Prin 1978 erau două stâni în Mierlele și Cumpătu unde erau aduse oi, vaci cu lapte, tineret bovin și porci( la Mierlele 670 oi, 28 vaci cu lapte, 26 tineret bovin, 1 cal și 10 porci, iar la Cumpatu580 oi sterpe, 50 berbeci, 13 vaci cu lapte, 23 tineret bovin,4 cai și 6 porci). Fiecare stână era deservită de câte 8 oameni. De la ambele stâni s-au predate cantitatea de 3790 Kg de brânză. Ca președinte al Asociației crescătorilor de animale, înființată în 1970, era Aurel VÂRFOREANU, iar secretarul acestei asociații era deputatul Ion FLOREA. Aceasta asociație a continuat să funcționeze și după evenimentele din decembrie 1989, prin 1992 avea un gol în gestiune de aproximativ 600000 lei.

Dintr-o adresă expediată la Sfatul Popular raional, reiese că cetățenii aveau de luptat cu haitele de lupi, iarna în gospodăriile lor, iar vara la stanele din golurile alpine. Atunci , pentru că pagubele aduse de aceste haite de lupi erau importante, s-a luat măsura ca lupii să fie lichidați și se punea un premiu de 100 de lei pentru fiecare lup ucis. Așa s-a ajuns ca în zona să nu mai fie lupi. În zilele noastre, în 2017, de data aceasta urșii, au produs pagube însemnate locuitorilor omorând 5 oi, 8 capre, 4 miei și 1 vițel, așa cum reiese dintr-o adresă a primăriei Șotrile către Consiliul județean Prahova, din data de 29.08.2017.

Tot în anul 1978 era o asociație care cuprindea unii cetățeni din comună, cu 50 de oi, vara aceste oi erau duse la pășunat, iar iarna fiecare membru al asociației trebuia să ia acasă 1-2 oi pentru îngrijire.

Crescătorii de animale au avut mult de suferit după ce a apărut Legea 41/1975 cu privire la regimul tăierii animalelor, lege care interzicea tăierea animalelor, excepție făcea tăierea porcului de Crăciun. Se urmărea creșterea șeptelului de animale, mai ales pentru export, în vederea achitării datoriilor pe care le avea România. S-a urmărit oprirea vânzării, fără acte justificative a taurinelor și ovinelor, în special a mieilor și vițeilor. În 1976, înaintea intrării în vigoare a  acestei legi, s-au vândut peste 100 de vitei și un număr mare de miei, fără acte în regulă. Ulterior apariției legii, cei care tăiau un animal fără aprobare erau pasibili de pedepse aspre , chiar cu închisoare. Astfel, a fost trimisă în judecată Anghelescu Maria pentru sacrificarea unui vițel.  Și cu toate acestea oamenii, uneori cu implicarea  medicului veterinar, găseau portițe pentru a tăia un vițel, un miel, o vacă, un bou, o oaie etc., accidentau animalul pe care doreau să-l taie și care era sacrificat după ce medicul veterinar se deplasa la fața locului și constată stare animalului. Numai în 1981 un mare număr de animale declarate moarte sau sacrificate din necesitate: 37 ovine moarte, 230 ovine sacrificate fără justificare, la fel și 17 tineret bovin. Este adevărat că erau prezente și boli la animale că antraxul, febra aftoasă, pesta porcină, gălbeaza , scabia, la ovine etc. Pentru combaterea acestor boli se vaccinau animalele, se îmbăiau ovinele contra scabiei etc.

Se urmărea creșterea șeptelului de animale, dar și ameliorarea raselor. Prin 1961 existau vaci din rasele: brună, roșia dobrogeană și sură de stepa, iar prin 1963, pe lângă aceste rase au apărut  bălțata românească, Schwitz și Pinzgau de Transilvania. Reproducția la bovine era asigurată printr-un punct de însămânțări artificiale, în fostul grajd comunal de către agentul veterinar Haralambie GEORGESCU și de către tehnicianul de la acest punct, Ion MĂNESCU, urmat de agentul pentru însămânțare Constantin Augustin. Numai în 1974 s-au însămânțat, la această stațiune, un număr de 26 vaci și juninci și 5 vitele, 4 scroafe. Ca urmare a creșterii numărului de vaci cu lapte, încă din 1963 s-a înființat un centru pentru prelucrarea laptelui, al cărui responsabil era Nae GEORGESCU. Tot în 1963 era prezentă și o asociație zoopomicola condusă de Anca TRAIAN, care era și contabil la Cooperativa de consum din comună.

În anul 1967, la începutul verii, pentru a stimuli creșterea numărului de animale, au fost date în folosință suprafețe de teren(0,50 ha, din care 0,40 ha neproductiv și 0,10 fâneața) următorilor locuitori: Milu Avram, Bivolaru I. Gheorghe, Chivu Constantin, iar altora ceva mai mult(Popescu P. Aurelia-0,594 ha, Alexe Victoria-0,828 ha, Dochia I. Nicolae-0,800 ha). Ei erau considerate unii dintre cei mai important crescători de animale. Terenurile respective au fost date în folosință pe timp de 5 ani de zile, cu condiția ca să se plătească fanul rezultat de pe aceste suprafețe.

Toate gospodăriile care dețineau suprafețe de teren, în funcție de mărimea acestora, aveau un anumit plan de creșterea animalelor. În 1977 erau 316 familii care dețineau suprafețe de teren și nu creșteau animale, iar alte 70 de familii nu dețineau animale în funcție de terenul pe care îl aveau. Unii din aceștia vindeau fanul la prețul de specula. Se insistă, de către cei de la conducerea primăriei, de la organele de partid, că familiile care aveau teren și nu aveau animale, să cumpere aceste animale. Au fost lămurite 57 familii să cumpere animale, iar alte 20 de familii au fost obligate să accepte să vândă furajele , prin Consiliul popular, la prețuri de stat. S-a ajuns, la sfârșitul verii anului 1977 la un efectiv de 1240 bovine, din care 490 vaci cu lapte, 2630 ovine, 630 porcine și peste 5500 de păsări de curte. Din calculele făcute revenea o vacă la 2,2 familii, în satul Șotrile,  la 1,4 familii, în Seciurile,  la 1,9 familii, în Vistieru,  la 3 familii, în Lunca Mare,  la 2,2 familii, în Plaiul Cornului și la 5 familii, în Plaiul Câmpinei.  Rezultă că cei mai mulți crescători de animale, în anul la care ne raportăm, față de numărul lor de locuitori, erau în Seciuri, în Vistieru și în Șotrile, unde suprafață cu pășuni și fânețe era mai întinsă. În Plaiul Câmpinei media realizată cuprindea și locuitorii din cartierul rudarilor, care nu creșteau nici bovine, nici ovine, nici porcine și de aceea se situa în coada crescătorilor de animale pe comună.

În 1963 fiecare crescător de vaci cu lapte trebuia să predea minim 150 litri de lapte pentru fiecare vacă . cantitatea de lapte din fiecare zi se predă la central de colectare și prelucrare a laptelui din comună Șotrile, unde  era prelucrat și se obținea o brânză de bună calitate care era predate la ICIL Campina, unde era central zonal.

În 1976 s-au vândut la CAP-urile din județul Prahova 92 bovine, iar în 1977 s-au vândut, IAS Bărcănești,138 bovine și aproape 20 t de fân achiziționat de la cei din comună, iar 64 vaci și 62 vitei au fost predate Întreprinderii de Industrializarea Cărnii(IIC).

Numărul de animale crescute în gospodăriile din comună Șotrile a scăzut continuu, după 1980, dar mai ales după 1989. Astfel, dacă la 1 ianuarie 1991 erau 839 bovine, din care 423 vaci cu lapte și juninci, 2913 ovine, din care 1891 oi fătătoare, în 1992 erau doar 648 bovine, din care 359 vaci și juninci, 2243 ovine, din care 1600 oi fătătoare și 396 caprine, iar în 2000 erau 634 bovine, din care 526 vaci cu lapte și juninci, 1694 oi, 83 de capre, iar în 2005 erau 562 bovine. Scăderea a continuat până în zilele noastre ca urmare a migrației tinerilor din comună către alte localități din țara sau în alte țări din Europa. Tot pentru mărirea numărului de ovine, în 1988, s-a construit un saivan pentru 250-300 oi, care în 1990 a fost scos la licitație și vândut, din lipsa furajelor. În 1988, pentru a opri scăderea numărului de animale și pentru a opri vânzările ilegale, Biroul Executiv al Consiliului popular a desemnat pe Lucreția OPREA să meargă în târguri sau la domiciliul deținătorilor de bovine pentru a identifica persoană cumpărătorului.

Numărul cailor și a boilor de jug , folosiți în transportul lemnelor din pădure, a pietrișului pentru drumurile  sau a unor mărfuri de la comună la oraș și invers, a scăzut mult, mai ales în ultimele decenii. Deși până în 1989 fiecare gospodărie cu posibilități, adică deținătoare de pășuni și fânețe, era obligate să crească o vacă cu vițel, 4-5 oi, un porc, iepuri și păsări de curte. În 1988 erau 613 familii cu bovine din care, 261 aveau câte o bovină, 281 aveau câte două bovine și 71 aveau trei sau mai multe bovine. Se ajunsese în perioada de dinainte de 1989 în situația în care pentru cei care aveau suprafețe de teren și nu creșteau animale să li se ia aceste suprafețe și să fie date celor care erau crescători de animale. În 1984, în ședințele Biroului Executiv Șotrile, primar Corbu Gheorghe, se aprobă preluarea terenurilor agricole de la cetățenii care nu le cultiva, care nu cresc animale și păsări, datorită pierderii dreptului de folosință în conformitate cu prevederile art.2 din Decretele 69 și 70/1984, conform unei anexe care făcea parte integrantă din decizia adoptată. Se atribuie aceste terenuri unor crescători de animale, care își asumă obligația de a le folosi în mod eficient, Astfel, în satul Șotrile și-au pierdut dreptul de folosință asupra terenurilor 16 familii și 21 cetățeni străinași de pe raza satului, în Vistieru 8 cetățeni(7 localnici și 1 străinaș), în Plaiul Cornului 8 cetățeni(4 cetățeni localnici și 4 străinași), în Seciurile 11cetateni(3 localnici și 8 străinași), în Lunca Mare 9 cetățeni(8 localnici și 1 străinaș), iar în Plaiul Câmpinei 29 cetățeni(14 localnici și 15 străinași). Pentru toți s-au întocmit procese-verbale de trecerea terenurilor în proprietatea Consiliului popular Șotrile(26.04.1984).

În 1986 s-a luat dreptul de folosință al terenului celor care nu creșteau animale, deși aveau suprafețe de teren, în suprafața de 58 ha.  Se putea face acest lucru deoarece suprafețele agricole, dar și celelalte suprafețe, erau considerate ca proprietate a statului și nu ale cetățenilor, indiferent că le-au moștenit sau le-au cumpărat.

Dacă numărul cailor de muncă s-a menținut până prin 2000 ridicat, cu excepția perioadelor de război(107 de cai în 1916, , 96 de cai în 1937, 87de cai în 1955, , 106 de cai în 1974, 146 de cai în 1990 și 103 de cai în 2000), numărul boilor de muncă s-a menținut ridicat până prin 1955(123 de boi în 1916, 173 boi în 1924, 104 boi în 1937, 73 boi în 1955) după care numărul lor a scăzut continuu,  ajungând în 1978 la 12 boi. Uneori  s-au folosit la jug și vacile, așa cum prezintă datele din 1955 când se foloseau 8 vaci în acest scop.

Caprinele , care folosesc foarte bine pășunile și arbuștii din zona în hrana lor, ușor de întreținut, care oferă lapte, carne și piei, cunoscute în popor  că “vaca săracului” au crescut ca număr din 1916,când se creșteau 60 de capre, ajungând la numărul cel mai mare , de 510 capre, în 1991.

O preocupare importantă pentru locuitorii comunei a reprezentat-o și apicultura. Dacă la începutul secolului al XX-lea creșterea albinelor se realiza în stupi primitivi, mai târziu, pe lângă acești stupi au apărut cei sistematici. Numărul familiilor de albine a crescut continuu din 1897 când erau 130 stupi primitive,  până în 1974(162 familii), după care s-a observat o reducere a acestora până în prezent (în 1991 erau 95 familii de albine). Cel mai mare număr de stupi s-a înregistrat în 1936, de 170, din care 106 erau stupi moderni, iar 64 erau primitivi. Prin 1924 un kg de miere se vindea cu 50 lei , iar un kg de ceară de albine cu 100 lei.

Mult timp comună nu a avut un medic veterinar. La începutul secolului al XX-lea și până după cel  de al II-lea război mondial, la solicitarea autorităților locale se deplasa medicul veterinar de la Campina, ulterior de la Brebu , așa era și cazul dr. Grigore BULEI care se ocupa și de Brebu și de Șotrile(din 1980 până în 1989), că mai târziu să funcționeze medicii veterinari: Petre-Gabriel GROZEA (1993-2004), și Ion C. CREANGĂ.  În prezent în organigramă Consiliului local Șotrile nu există post de medic veterinar.

Că o concluzie, în comună Șotrile, în prezent, cultura plantelor se face încă primitiv, creșterea animalelor având importanță mai mare și apoi pomicultura.

Până la primul război mondial oamenii din Șotrile se ocupau cu lucru la pădure, cu creșterea animalelor, cu pomicultura, mai puțin cultura cerealelor, cu chirigeria, adică cărăușia. După cel de al doilea război mondial , mai ales după 1950, situația s-a schimbat, a scăzut numărul agricultorilor și a crescut numărul celor care erau angajați într-o întreprindere din Campina sau din împrejuri. Având în vedere această situație, Comitetul Provizoriu al județului Prahova, prin adresa nr.542/26.06.1949, solicita comitetelor provizorii de la comune “să nu mai elibereze adeverințe sau certificate din comune cu scopul de plasare în câmpul muncii industrial. Toți vor fi îndreptați la munca câmpului”. Cu toate acestea, în 1958, mulți cetățeni din comună se deplasau zilnic la întreprinderi din Campina(( 21 la Uzina Mecanică, 9 la Rafinărie, 20 la fabrica de cărămidă, 5 la fabrica de teracota, 4 la CFR, 2 la Fabrica de tricotaje  s.a.), 6 la Fabrica de cherestea Telega, 7 la Brebu, mai mulți la exploatările forestiere de la valea Doftanei. Unii dintre ei făceau zilnic naveta, alții se deplasau la serviciu, făcând naveta zilnic, săptămânal, la două săptămâni sau lunar către Sinaia(24),  Azuga(32 la Fabrica de postav, la fabrica de sticlă și în domeniul forestier),  Bușteni(45 care lucrau la hoteluri, în turism, la fabrica de hârtie), 8 la Breaza,3 la Bănești,  etc. Mai mulți au părăsit comună de baștină și s-au fixat cu locuința în Brașov(22 , în principal la Uzina de autocamioane “Steagul Roșu”),5 la București, 2 la Ploiești,2 la Bacău, apoi la Sibiu, Buzău, Rădăuți etc. În total au plecat din Șotrile, în această perioadă, un număr de 344 locuitori.

În 1963, cu domiciliul stabil în comună, erau 782 salariați, din care 717 lucrau în afară comunei, făcând naveta, iar 65 lucrau pe raza comunei, dintre aceștia aveau domiciliul stabil în comună 60.

Primii locuitori de pe aceste ținuturi, venind dinspre Transilvania, din apropierea Brașovului, erau pricepuți în creșterea ovinelor, fiind ciobani, de aici numele de Bârsan, erau dulgheri, erau dogari, de aici și numele de DOGĂRESCU și alte meserii. Aceste preocupări au rămas multe veacuri prezente aici. În afară muncii în agricultură, la pădure, transportul lemnelor pe apă Doftanei, la carierele de piatră de pe teritoriul comunei, la cositul fanului, la CFR ș.a., în 1956, erau mai mulți meseriași particulari: un tinichigiu (Gheorghe St. EFTIMIE), un sobar(Iord. Gheorghe IRMIA), 12 zidari (Gheorghe Gh. NECULA, Nedelcu I. Ion, DAVIDESCU Gh. Dumitru, Cobeanu Gh. Ion, Irimia N. Nicolae, Irimia Iord. Vasile, Stoicescu I. Gheorghe, Mosor D. Victor, Dochia I. Ion, Corbu I. Neculae, Sumedrea S. Gheorghe și Petre Gh. BIVOLARU), un lăcătuș (Niculae Gh. OPREA), doi potcovari (Gheorghe Gh. CONSTANTIN și Gheorghe Gh. ANGELESCU), mai mulți tâmplari (Alexandru Gh. Gh. MILU, Ion M. VÂRFOREANU, Nicolae N. DOGARU, Constantin I. I. ANDREIAȘ, Gheorghe M. VÂRFOREANU, Gheorghe I. I. DOGARU și Ion Gh. R. FLOREA) și 13 dulgheri(Gheorghe D. ANGELESCU, Gheorghe M. ANGELESCU, Anton M. DOGARU, Gheorghe I. FLOREA, Ion Gh. IORDACHE, Ion D. ANCA, Vasile Gh. OPREA, Vasile M. DOGARU, A DOCHIA, Neculae I. TUDORACHE, Neculae I. STANCIU, Anton N. BREZEANU, și Gheorghe Gh. FLOREA).

Printr-o adresă destinată Comitetului Provizoriu al comunei Șotrile, din partea Comitetul Provizoriu al Plășii Campina, se solicita să se recruteze dulgheri și tâmplari pentru construcția canalului Dunăre-Marea Neagră de către întreprinderea sovietică HOLZBAU.

Ulterior, datorită presiunilor exercitate de autoritățile comuniste mulți dintre meseriași, fie s-au încadrat la diferite întreprinderi din jurul comunei, fie s-au lăsat de meserie ca urmare a vârstei. În 1963 erau în comună 18 cărăuși și doar 4 meșteșugari necooperativizați (3 tâmplari și un dogar). Aproape în fiecare an se eliberau autorizații pentru micii meseriași din comună. Astfel, în 1981 au fost autorizați, de către Consiliul Popular Șotrile 6 meseriași: un ceasornicar (Constantin CORCODEL), câțiva zidari, dulgheri, dogari și un tinichigiu, în 1985 au fost autorizați 3 cărăuși, 3 dulgheri, un zidar și un zugrav, iar în 1986  s-au eliberat autorizații la 2 cărăuși, 3 dulgheri, 2 proprietari de cazan de țuică și o autorizație pentru țesătura manuală. Era autorizat dl. Dan GHEORGHE, cărăuș, ca să transporte butelii de aragaz. Prețul de transport al buteliilor de aragaz era de 20 lei, la Plaiul Câmpinei, de 25 lei la Șotrile, Iar pentru Vistieru și Plaiul Cornului era de 30 lei. A urmat apoi, după 1981, transportul buteliilor de aragaz să fie făcut de către Întreprinderea pentru Transportul și livrarea produselor Petroliere “PECO”.

În 2002 se eliberează autorizații pentru desfășurarea activității economice pe baza liberei inițiative pentru dulgherie, dulgher Dogaru Vasile, pentru dulgherie și zidărie d-lui Ion STĂNICĂ și pentru zidărie și dulgherie d-lui Alin-Mihai STĂNICĂ. Locul de desfășurare a activității era cel ambulant.

După Plenara CC al PMR (Partidul Muncitoresc Român) din 3-5 martie 1949, prin Decretul 133/02.04.1949 s-au pus bazele cooperației în general, dar și a cooperației de consum. Legislația cu privire la Cooperația de consum a fost modificată și îmbunătățită prin Legea 6/1970, lege care a fost în vigoare până la 08.februarie 1990, după care a fost înlocuită cu Decretul-lege 67/1990. Cooperația de consum era prezentă în toate satele și cătunele țării și avea drept scop aprovizionarea populației, din aceste așezări umane, cu produse industrial, dar și cu bună valorificare a produselor agricole locale. Se puteau contracta , achiziționa și valorifica produsele agricole de la populație, se puteau face prestări de servicii, se puteau valorifica resursele locale de materii prime și de material, în vederea completării fondului de marfă, precum și producția de pâine și alte produse de panificație. Existența cooperativei de consum, în 1949, în Șotrile, poate fi dovedită dintr-o adresă a comitetului Provizoriu al comunei Șotrile către Comitetul Provizoriu al Plășii Campina, prin care se solicita aprobarea pentru închiderea cârciumilor la ora 21. Iată ce cuprindea adresă:  “Având în vedere că comercianții de băuturi spirtoase, inclusive cooperativa de consum, țin localurile deschise după ora 21, ceea ce este în contrazicere cu protecția clasei muncitoare, în afară de acestea în zilele când muncitorii primesc avansuri și plăti parte din muncitori se opresc la aceste localuri unde își cheltuiesc o parte din munca lor”. Până la urmă s-a luat hotărârea că aceste localuri să se închidă, în fiecare zi, la ora 21, iar în zi de salariu să fie închise toată ziua.

Dacă până în 1990 cooperativele de consum de la sate erau asociate în uniuni teritoriale și o uniune central, după această dată au mai funcționat ca o federație numită FEDERALCOOP , doar câțiva ani după revoluție. Falimentarea cooperației de consum s-a realizat datorită politicii greșite a celor ce au guvernat țară după 1989, când a trebuit să se angajeze la credite cu dobânzi exagerată de 160%, datorită marii inflații din acei ani. Neputând plăti dobânzile, ce să mai vorbim de plată creditelor, a trebuit să vândă magazinele pe care le aveau în proprietate,

În comună Șotrile, în 1958, erau 7 magazine ale cooperației de consum, multe necorespunzătoare din punct de vedere al spațiului, multe funcționau în diferite locații improprii. Erau sate fără un magazine alimentare: Plaiul Câmpinei, Lunca Mare, Plaiul Cornului. Ulterior s-au construit magazine și bufete în Plaiul Câmpinei(1963), în Vistieru, În Plaiul Cornului(1969), iar în Lunca Mare(1979) și Seciuri s-au folosit clădirile care au fost până în 1967 gări pentru trenul forestier de pe valea Doftanei. La Seciuri, după 1978, clădirea fostei cantine de la șantierul Paltinu, numit ulterior Hanul Paltinu, era o unitate de alimentație publică și un bufet. În Satul Șotrile s-a construit un Complex comercial compus din spații comerciale și o brutărie(între 1972 și 1984). În 1967 în comună erau 6 magazine de alimentație publică, o secție de sifoane, un centru de prelucrarea a laptelui, la Șotrile, care aparținea de ICIL Campina și o frizerie(la Paltinu). Rețeaua de magazine, ale cooperației de consum, a crescut ca număr și ca spațiu, ajungând, 1n 1976 la 12: un magazine cu produse industriale, unul cu produse alimentare, o cofetărie,  și un bufet, în satul Șotrile, un magazine alimentar, un magazin cu produse industriale și un birt, la Lunca Mare, un magazin alimentar și unul cu produse industriale, la Vistieru, un magazin mixt și un bufet la Plaiul Câmpinei, un magazine mixt la Plaiul Cornului și un magazin mixt la Seciuri.

Ulterior, în cadrul cooperației de consum, s-au adăugat 3 corpuri de clădiri în care au funcționat două magazine, de 209 mp, construite în 1972 și altul în 1985 și o brutărie, de 174 mp ,construită în 1976. Acestea au fost cumpărate de la Cooperație, de către Consiliul local, în noiembrie 2016, la prețul de 247300 lei, din care Consiliul Județean Prahova a contribuit cu suma de 200000 lei. Achiziționarea acestor imobile s-a făcut pentru o bună funcționare a serviciilor medicale(cabinet medical, farmacie și cabinet dentar), care după distrugerea clădirii dispensarului uman de către alunecările de teren au funcționat în clădirea Grădiniței de copii din Șotrile.

De la înființare și până la desființarea Cooperației de consum, au fost desemnați ca președinți următorii: Oprescu Nicolae, Irimia Vasile și Traian PISALITA. Dl. Nicolae OPRESCU apare în funcția de președinte încă din 1953, dl. Irimia Vasile din 1971,dar a ocupat și funcții în aparatul administrative al comunei (vicepreședinte al Comitetului Executiv al Sfatului popular, 1964, membru al Biroului Executiv al Consiliului Popular), iar dl Traian PISALITA, din 1984, iar în 1996 apare ca președinte Constantin OPRESCU. Aceștia au lucrat încă de la început în cadrul Cooperației de consum, ocupând și funcția de contabil (Traian PISALITA era contabilul Cooperativei de consum în 1963, a fost ales ca membru al Biroului Executiv al Consiliului popular, după care în 1997, devine primarul comunei, Constantin OPRESCU a fost și gestionar etc.).

Dintre gestionari, după 1970, la cele 12 unități comerciale(magazine alimentare, mixte și bufete), din satele comunei amintim: Constantin OPRESCU, Ion IORDACHE, Paul DAVIDESCU, Elena DAVIDESCU, Gheorghe BĂBESCU, Maria ANDREOIU, Maria CHIVU(magazinul mixt Plaiul Câmpinei), Gheorghe PISALITA, Elena ȚINTEA (bufet L. Mare), Aurel ȚINTEA (bufet Șotrile), Ion CORCODEL (bufet Plaiul Câmpinei) ș.a.

După înființarea Cooperativei de consum în Șotrile, în mai multe sate din comună nu erau  înființate magazine ale acesteia (în Plaiul Câmpinei, În Plaiul Cornului, în Lunca Mare, în Seciuri), dar mai funcționau încă cârciumile particulare. Ulterior au luat ființă aceste magazine, la început în locații mai puțin corespunzătoare după care au început să se construiască clădiri speciale pentru Cooperația de consum( în 1963 la Plaiul Câmpinei, În 1970 la Plaiul Cornului, începând cu 1976 și până în 1984, s-a realizat complexul comercial din Șotrile,  Pentru satele de pe valea Doftanei, Lunca Mare și Seciurile, după 1967, s-au folosit fostele gări ale trenului forestier, fosta cantină și club pentru constructorii complexului hidrotehnic de la Paltinu și chiar una din barăcile în care erau cazate familiile muncitorilor de aici.  După încheierea șantierului de la Paltinu, în 1978, gările fostului tren forestier de la Lunca Mare și Seciuri, cantină și clubul(numit ulterior Hanul Paltinu), dar și barăcile șantierului hidrotehnic de aici, au fost transferate de la Consiliul popular județean Prahova la Consiliul popular Șotrile. Barăcile au fost demolate pe rând, începând cu 1974, rămânând doar o baracă, cu unele birouri ale celor care mai lucrau la ICH Paltinu, unele dormitoare, dar ulterior există și o alimentară. Primarul de atunci, dl. David Ovidiu, a discutat cu conducerea  S.A. Paltinu, în 1993, ca să mai mențină 1-2 luni aceasta alimentară în baracă, după care se va muta în fosta gara de la Paltinu. În 1995 se propune demolarea acestei ultime barăci, iar materialele rezultate urmând să fie folosite pentru repararea solii din Seciuri și pentru amenajarea unui punct PSI. Într-o ședință a Consiliului local Șotrile din 1996, primarul de atunci Dochia Constantin, raportează că s-a realizat demolarea acestei barăci.

Consiliul popular Șotrile a închiriat cele două gări și Hanul Paltinu Cooperativei de consum Șotrile, începând cu anul 1980, unde s-au înființat unități ale alimentației publice sau bufete. Această clădire, de 483 mp, folosită în timpul șantierului drept cantină și club pentru constructori, a fost închiriată  către cooperația de consum din Șotrile, fiind folosit ca unitate de alimentație publică și numită Han Paltinu, o perioadă a funcționat și un club de noapte, cu program până la ora 0,30 și  o secție pentru îmbutelierea sifonului, apei carbogazoase și răcoritoarelor, până în 1990, când din cauza chiriei mari s-a renunțat la contractul încheiat cu Consiliul popular Șotrile.

În dată de 06.07.1993 s-a încheiat un nou contract de închiriere cu firma SC STELLA IMPEX SRL, contract care a fost reziliat de către Consiliul local Șotrile, la data de 31 mai 1994, din cauza datoriilor acumulate la plata chiriei de 152500 lei . După această dată și până în 1999 a mai fost închiriat altor agenți comerciali, care au creat mari probleme primăriei din Șotrile. În această perioadă construcția a fost descompletata de diverși cetățeni care au sustras ferestre, uși, au distrus parte din instalația electrică și de încălzire etc. Într-o expunere a noului primar al comunei, ales în 2004, dl. MĂNESCU Vasile, se spunea despre Hanul Paltinu că înainte de închiriere, în 1997, era “ca un grajd de vite”. Începând cu 1999  a  fost închiriat firmei SC MARCON SRL din București, care a investit imediat peste un miliard de lei pentru că această clădire să devină funcțională(s-a refăcut instalația de încălzire, s-a refăcut instalația electrică, s-au înlocuit ferestrele, s-a introdus apă curentă, s-au făcut reparații interioare și exterioare, iar terenul aferent hanului, de 1000 de mp, a fost împrejmuit cu gard etc).Închirierea s-a făcut pe o durată de 5 ani, dar, în anul 2002, societatea solicita și i se aprobă de către Consiliul local, reducerea chiriei cu 50%, ca urmare a cheltuielilor mari cu întreținerea hanului.  În 2004 s-a aprobat un nou contract de închiriere, cu aceeași societate SC MARCON SRL, tot pentru 5 ani de zile, după care au început necazurile cu unele probleme la acoperiș, la instalația electrică, patronul firmei, Marian ULEȘAN, a închis cu un gard o suprafață de 5000 de mp, în jurul hanului, în loc de 1000 mp., au apărut întârzierile în plata chiriei. Astfel, în 2004, a rămas ca debitor cu suma de 19761500 lei din 32461500 lei, iar în 2008 debitul acestei societăți era de 15656 lei care reprezenta chiria pe 2006, pe 2007 și 2008, la care se adăugau majorările de întârziere. În anul 2009 chiria a fost redusă cu 200 lei lunar.

După un proces juridic  și un recurs, care s-a încheiat în 2003, s-a reziliat contractual cu această firmă în 2009. În 2010, într-o ședință ordinară a Consiliului local se arata că “Hanul Paltinu este degradat în proporție de 80%.  El putea fi vândut încă din 1999, când SC MACRON SRL a solicitat acest lucru, ca și în 2002 de către SC IRICOM SRL Șotrile, dar Consiliul local a respins aceste cereri. În 2016, într-o ședință a Consiliului popular Șotrile, din 26 decembrie,  se discuta și se aprobă vânzarea Hanului Paltinu cu o suprafață de 483 mp și a terenului aferent acestei construcții. Aceasta vânzare nu s-a realizat , iar hanul este, în prezent, o ruină și nu mai există șanse să mai poată fie folosit.

În ceea ce privește fosta gara de la Paltinu, având 2 încăperi cu o suprafață de 40 mp, a fost destinată pentru birouri aparținând șantierului hidrotehnic de aici, din 1967 și până prin 1989. Ulterior, fiind transferată Consiliului popular Șotrile, a fost închiriată de diverși agenți economici, printre care și Grigore ALBU din Seciuri. În 1996,la 30 mai, într-o ședință a Consiliului local, se aprobă închirierea spațiului “Gara Paltinu”, pe o perioadă de 30 de ani, împreună cu un teren de 150 mp, către RĂ ROMTELECOM. Se pare că aceasta închiriere nu a mai avut loc.

În 1998 această clădire nu era închiriată, dar în același an s-a organizat o licitație publică în acest scop. în 2001 se arata că la” Hanul Paltinu și Gara Albu contractele de închiriere s-au desfășurat normal”. Din 2004 este închiriat acest spațiu și a terenului aferent de 100 mp, societății comerciale  “La Doi Paltini”, chiriaș Viorel CIUCARU. În 2005 se aprobă, de către Consiliul local Șotrile, vânzarea clădirii și a terenului aferent de 100 de mp, dar în același an se revoca această hotărâre. În același an, în 28 decembrie, se reduce chiria la jumătate, adică cu 244 lei lunar, la cerea chiriașului.  Se închiriază în continuare acest spațiu și terenul din jur, tot lui Viorel CIUCARU,  care  la 01 octombrie 2010, renunța, printr-o cerere, la contractul de închiriere.  În primăvara anului 2012 este închiriată atât clădirea(care s-a extins la 58 mp) cât și terenul aferent, cu 29 lei pe mp/an,  unei societăți de construcții (SC GENIMEX CONSTRUCTION SRL), aparținând lui Angel ALBU, din Seciuri. Tot în anul respectiv, înaintea închirierii, în vederea vânzării clădirii fostei gări Paltinu și a terenului aferent de 100 mp, s-a făcut o evaluare, de către specialist și anume: pentru clădire 19036 lei, iar pentru teren 2264 lei.

După apariția legii 7/1971, la nivelul comunei Șotrile s-au înființat mici ateliere meșteșugărești și de servicii pe lângă Cooperativa de consum, dar și pe lângă Consiliul popular. Au luat ființă unitatea de producere a cozilor pentru uneltele agricole, a țambrelor pentru garduri, a podelelor pentru grajdurile de animale,  s-a organizat producerea de mături din nuiele și de coșuri împletite, la domiciliul rudarilor, apoi s-a înființat, în 1972, un circular pentru prelucrarea lemnului brut și pentru tăierea  lemnelor pentru foc cu ajutorul drujbelor, dar și un atelier de tâmplărie, o secție economică de transport auto, dotată cu o basculantă, condusă, începând cu noiembrie 1972, de către șoferul Diaconu Gheorghe, căruia în 1973 I s-a desfăcut contractul de muncă și i s-a imputat suma de 688 lei, după care funcția de șofer a fost preluată de N. Aurelian STANCIU. Desființată în mai 1975,  a luat ființă o nouă secție de prestări servicii , transporturi, care în 1980 a fost dotată cu un tractor rutier U650M pentru care s-a angajat și un tractorist în persoană d-lui Marica Gh. Ion(tractorul a fost vândut după 31 ani, împreună cu remorca, în 2002, la un preț de 18 mil. lei).  În 1973, pe lângă Consiliul popular Șotrile, funcționa o secție economică de prelucrarea lemnului unde era angajat Gheorghe ZECHERU, ulterior, o secție economică cu 3 salariați(Gh. DOGARU, Ion N. TUDORACHE - dogar și Gh. COMAN - sobar), o secție de cusături artizanale în cadrul Cooperativei “Arta casnică” din Breaza, pentru care lucrau 250 de femei din Șotrile. S-a încercat și s-a reușit, pentru puțin timp, să se înființeze o croitorie, în 1982, cu 2 angajați, deasupra bufetului din Lunca Mare și tot în același an, o secție pentru îmbutelierea sifonului și a băuturilor răcoritoare, la Hanul Paltinu, un punct pentru reparații radio-tv, etc. Unele dintre ele (cea de confecționare a maturilor și coșurilor, croitoria, secția economică și de transport) s-au desființat până I septembrie 1975, unele dovedindu-se  ineficiente, altele nu reușeau să angajeze meseriași întrucât nu erau mulțumiți de condițiile oferite (croitoria, frizeria, cizmăria). În 1987 existau la nivelul comunei Șotrile 6 magazine alimentare, 2 chioșcuri de pâine, 2 unități de alimentație publică, o secție de sifoane, un centru de prelucrarea laptelui ce aparținea de ICIL Câmpina, o frizerie la Paltinu, o brutărie la Șotrile, care folosea un cuptor pe combustibil solid dat în folosință în 1986, o gogoșărie ș.a.

La data de 27.05.2002 a intrat în vigoare GG 469/2002 pentru înființarea magazinului ECONOMAT. Beneficiari erau persoanele singure, fără venituri, pensionarii cu pensie sub 1 mil. de lei, persoanele cu handicap gradul I și ÎI și cei ce primesc ajutoare sociale. Primeau: zahăr, ulei, orez, faină, preparate din carne, câte  1 kg de fiecare persoană, 9 kg de făină, un pachet de margarina de 0,250 kg, 5 kg de legume și cartofi, 0,450 kg de detergent de persoană, 1 bucată de săpun/persoană, , iar dacă erau elevi caiete, 2 pixuri, toate într-o singură lună.

Tot în anul 1982 se aprobă eliberarea autorizațiilor de funcționare pentru micii meșteșugari din comună care aveau ateliere proprii sau se deplasau la domiciliul sătenilor: Florica NEAGOE -tricoteza, Aurelian BUZĂȚOIU – tăietor de lemne cu drujba și pentru 6 cărăuși. Au fost retrase mai multe autorizații pentru 2 cărăuși, pentru o tinichigerie(Stanciu I. Vasile) și pentru două cazane de țuică (Aurelia STANCIU și Creată FECHETE).

După 1989, multe din aceste activități au încetat, apărând în schimb unități comerciale private, alături de cele ale cooperației de consum. Cooperativa de consum și-a păstrat magazinele până după anul 2000, făcea parte din FEDERALCOOP, care încetul cu încetul au dat faliment și magazinele, cu terenurile aferente au fost vândute unor societăți particulare. Astfel, Iulian Gh. PREDA a cumpărat magazinul din Plaiul Câmpinei (121 mp), în 30.03.2012, cu 16000 lei și terenul aferent cu 6600 lei, cel care avea SC PREDICOM IMPEX SRL, cu sediul în Șotrile. Magazinul din Vistieru a fost vândut, cu act de vânzare cumpărare, în 31 martie 2011, către DAVIDESCU Daniel-Bogdan, după care în 26 mai 2011, în ședință ordinară a Consiliului local s-a aprobat și vânzarea  terenului aferent magazinului , de 330 mp, către proprietarul magazinului cu prețul de 10179 lei. La fel s-a întâmplat și în Plaiul Cornului, unde magazinul și terenul de 1000 mp au fost cumpărate de Alexandru IUREȘ, din București. Magazinul din Lunca Mare, în 2009, era proprietatea lui Albu DINU care, cumpăra în 2011 și cei 100 de mp reprezentând terenul pe care era construit acesta.

După anul 1990 au apărut pe raza comunei mici societăți , de regulă cu profil alimentar. Dacă în 1995 erau cel mult 10 SRL-uri pentru comerț și servicii, în  2007 numărul lor a ajuns la 15 cu activitate de comerț, prelucrarea lemnului și servicii și cu un total de 30 de salariați, iar în 2014 numărul lor s-a redus la 12 societăți(operatori economici și instituții):10 în domeniul comerțului, una cu profil turistic, pensiunea Malin din Seciuri. În anul 11.03.2002 s-a eliberat autorizație pentru organizarea și desfășurarea unei activități economice(dulgherie, tâmplărie) domnului Aurel ȘCHIOPU, din satul Șotrile, activitate desfășurată în mod ambulant. Tot în 2002 se eliberează o autorizație d-nei DAVIDESCU Daniela, din Vistieru, pentru cazan de fabricat rachiu, activitate sezonieră, la sediu, care în 1997 înființa o asociație familială, “DAPABORA”.

În anul 2013 , în comună, erau 16 agenți economici: 12 societăți comerciale, o societate cu cazan pentru fabricarea țuicii, un circular mobil pentru tăierea lemnelor, o pensiune turistică și o societate de construcții (SC ESCAV SRL), iar în 2015 erau 23 agenți economici, multe cu activitate de comerț, din care două societăți aveau mai muți salariați (SC PREDICOM IMPEX SRL cu 7 salariați și Ciprian BREZEANU, cu 5 salariați). La Paltinu era o pensiune turistică (MALIN) și cu funcții de cazare.

S-a eliberat o autorizație de construcție, în 2017, pentru un atelier de ceramic, societății ” SC ÎNGERI ȘI ZMEI” din Șotrile.

Multă vreme locuitorii comunei se foloseau, la început, de opaițe și apoi de lămpi sau felinare cu petrol lampant pentru a-și lumina locuințele, mai ales pe timpul iernii. După cel de al doilea război mondial, încă din anul 1945 Frontul Plugarilor, lansează un plan de electrificare a localităților din România, dar de abia în 1947, în darea de seamă a Plasei Campina, se vorbește despre înființarea  Asociației comunelor pentru efectuarea lucrărilor de electrificare. La acel moment, din această asociație, nu făcea parte și comună Șotrile.

La nivelul județului au existat mai multe etape în care s-a realizat această acțiune. Unele comune, printre care Cornu, Brebu, Bănești etc. au fost planificate în prima etapă, ele fiind cuprinse în acea asociație din 1947, iar Șotrile de abia din 1958, în urma HCM din 6 martie 1958 cu privire la intensificarea acțiunii de electrificare a țării. În luna aprilie 1956, la nivelul județului, s-a hotărât electrificarea comunei Șotrile. În acest sens, la 25 iulie 1956, s-a încheiat o convenție între Sfatul Popular al comunei Șotrile și și proiectanții autorizați pentru a se putea electrifica comună, respective Electromontaj Câmpina, iar în același an, la 11 noiembrie, Institutul Regional de Proiectare Ploiești, a realizat lucrările de ridicări topografice în vederea acestei acțiuni de electrificare a comunei Șotrile în valoare de 33790,57 lei.

Conform devizului întocmit erau necesari 160 de stâlpi din lemn , care după scoaterea lor din pădure, după fasonarea lor, au fost impregnați pentru a rezista mai bine intemperiilor atmosferice.

Mai întâi a fost instalată linia electrică aeriană de 10 Kw, cu lungimea de 3,5 Km, care pornea de la captare și apoi printr-un culoar format prin tăierea pădurii, zona Voila, pe o distant de 1 Km, cu lățimea de 20 m la captare și 25 m spre deal, trebuia să ajungă în satul Șotrile unde , ulterior, s-a instalat un transformator , de la medie tensiune(10 Kw), la joasă tensiune(380/220 volți), un post de transformare de tip rural de 100KwA 10/0,4 Kw, care a costat 44000 lei, cu manopera. Punctul de transformare a fost instalat în curtea Sfatului popular Șotrile. La început LEA de 10 Kw a fost instalată pe stâlpi de lemn de stejar impregnați, că ulterior să fie schimbați cu stâlpi din beton armat.

Pentru realizarea electrificării celor 843 gospodarii și 22 unități socialiste( 11 în satul Șotrile, 6 în Lunca Mare, 3 în Plaiul Câmpinei, 2 în Vistieru) s-a făcut, de către Sfatul popular al comunei Șotrile, comanda nr.273/01.04.1958 și s-a încheiat contractual cu Sfatul Popular al regiunii Ploiești cu nr.400/506/1958, punându-se astfel în lucru proiectul de electrificare. Pregătirile pentru electrificarea comunei s-au făcut în timpul în care era președinte al Sfatului popular Iordache Constantin, iar realizarea lucrărilor s-au făcut în perioada în care această funcție era ocupată de Florea Ion, secretar fiind dl. Constantin VIȘOIU.

La nivelul comunei s-a înființat un comitet pentru electrificare compus din următorii cetățeni : Petre OIȘTE, Gheorghe STANCIU, C. VLĂDILA, Nicolae IRIMIA, Maria Gh. ALBU, Gheorghe N. DIACONU și Ion MILU. S-a hotărât să se strângă contribuția cetățenilor din comună pentru electrificare, 50% din această contribuție  trebuia depusă pe un libret CEC, până la data de 01.11.1958. La 18 iunie 1958 se încasase suma de 15777 lei, o parte din bani s-au folosit pentru 130 de stâlpi  de stejar, scoși din pădure , iar o altă arte pentru plata documentației de electrificare.  Contribuția pentru electrificare s-a stabilit de către Sfatul Popular Șotrile, diferențiat pe fiecare gospodărie în raport cu puterea economică a fiecăreia.

La 08.04.1956, a avut loc o adunare populară pentru electrificare, la care a participat și ing. CONDRESCU din partea Sfatului Popular al Regiunii Ploiești. În urma acestei adunări, la 24 iunie 1956, s-a aprobat comitetul de cetățeni pentru electrificare, format din 23 membri. A luat, apoi, ființă și un Comitet de inițiativă, la 30 iunie 1956, pentru electrificarea comunei alcătuit din: Vasile IRIMIA – președinte, Vasile JUGĂNARU, Gheorghe PREDA și Aurel BREBEANU, ca membri, iar Constantin CHIVU a fost propus secretar al acestui comitet.

Clădirea primăriei a fost prima electrificată,  iar costul acestei lucrări s-a ridicat la suma de 3180 lei. Până în 1960 aproape tot satul Șotrile a fost electrificat, după care, începând cu 1960, s-a realizat această acțiune în Plaiul Câmpinei, în Lunca Mare, iar în 23 noiembrie 1961  s-a întocmit un proces-verbal de receptive și punere în exploatare provizoriu, cu termen de garanție de 1 an de zile.  În același timp se executau lucrări și în Vistieru, Plaiul Cornului și Seciuri.  La 31 decembrie 1961 s-a realizat recepția și darea în folosință a rețelelor electrice din aceste sate.  La 14 septembrie 1963 erau plantați toți stâlpii, pe toate traseele din comună. În 1963, prin munca patriotică, s-au executat lucrări de extindere în satul Șotrile, pe 741 m, în Seciuri, pe 1636m și în Plaiul Câmpinei, pe 1732 metri liniari, valoarea ridicându-se la 43592 lei(10018) în Șotrile, 16017 în Seciuri și 17557 lei în Plaiul Câmpinei).

Lucrările de electrificare au fost recepționate la 05.11.1963 și predate exploatării în prezența ing. Constantin CREȚULESCU, delegatul Sfatului Popular al Regiunii Ploiești , Floroiu Constantin, din partea IGO Câmpina și Ion FLOREA, președintele Sfatului Popular Șotrile. La început rețelele electrice de pe raza comunei erau în administrarea IGO Campina și apoi au fost transferate către IREP Câmpina.

Toate lucrările de electrificare au costat 461943 lei, numai LEA și punctul de transformare au costat 263695 lei, contribuția locuitorilor fiind de 193891lei, materialele date de Sfatul Popular comunal au valorat 40993 lei , muncă voluntară fiind în valoare de 5194 lei și cota Sfatului Popular regional a fost de 56170 lei.

În perioada următoare a continuat acțiunea de extindere a rețelei electrice: 1965 la Plaiul Câmpinei, LEA de 0,4 Kw, în 1970 și în 1971 extinderi ale rețelei electrice, pe mai bine de 2 km,  în Șotrile, Vistieru, Plaiul Cornului și Seciuri, în 2007 s-a modernizat iluminatul public, care în 2014 avea se desfășura pe străzile și drumurile din comună pe 40 Km. În 2015 s-a aprobat studiul de fezabilitate  pentru “modernizarea și extinderea sistemului de iluminat public în comună Șotrile” pentru care s-a prevăzut suma de 1950 lei, fără TVA. Lucrări de reabilitare a rețelei de iluminat public au fost aprobate de Consiliul Local  în ședința de îndată din 8 martie 1917, în valoare de 563203,50 lei, din cofinanțarea era de 39452,04 lei.

De la era în folosință a rețelei electrice și până în prezent s-au întâmpinat și greutăți în funcționare, au existat întreruperi de curent electric, n-a funcționat, de multe ori iluminatul public, cei de la CONEL se deplasează mai greu la fața locului pentru a înlătura defecțiunile.

Dacă în anii de început al folosirii curentului electric, în gospodăriile cetățenilor era stimulat, cu cât consumai mai mult cu atât prețul Kw se reducea, începând cu 1981, în perioada dictaturii ceaușiste, s-a pus mare accent pe economisirea energiei electrice, se stabileau cote de consum, iar ce se depășea se plătea la un preț mai ridicat.  S-au luat măsuri dure pentru economisirea energiei electrice și pentru ca să se respecte indicațiile venite de la conducerea partidului comunist s-au înființat, începând cu i983 comisii de control pentru economisirea  energiei electrice. O asemenea comisie s-a înființat și în comună Șotrile și era formată din 7 membri. Membrii comisiei urmăreau ca să fie puține sau deloc becuri la iluminatul public, să nu fie becuri aprinse în curțile oamenilor, să se reducă consumatorii în fiecare gospodărie. Tot din acest motiv programul TV era de doar 2 ore pe zi. Întunericul era aproape peste tot prezent pe timpul nopții.

După anul 1989 situația s-a îmbunătățit, în favoarea  cetățenilor, nu există cote de consum pentru energie electrică, iar numărul aparatelor electronice, a frigiderelor, a televizoarelor, a mașinilor de spălat rufe, a diferitelor scule, mașini electrice, roboți de bucătărie etc, a crescut continuu ,ușurând munca oamenilor la ușurarea muncii oamenilor.

Serviciile poștale au apărut mult mai târziu, cam pe la sfârșitul secolului al XIX-lea. Cetățenii comunei, care își aveau majoritatea rudelor în comună, nu comunicau prin poștă  ci, direct cu aceștia. Deplasarea, chiar și la nivelul comunei, se face ape poteci  sau pe drumuri naturale.

Oficiul poștal principal era în Campina. În 1911 funcționa ca factor poștal  Haralambie Georgescu, iar în 1937, la Șotrile, era o agenție poștală. Mult mai târziu, în 1954, s-a înființat oficiul PTTR la Brebu, care deservea Brebu, Pietriceaua, Podu Cheii și Șotrile. De abia în 1975 a luat ființă un oficiu poștal la Șotrile, într-o locație de 16 mp. Până atunci un factor poștal se deplasa fie la Brebu, își încarcă geanta specială cu corespondența și ziare și apoi le ducea la destinatari.

În 1992, în casa lui Iordache Lazăr, era un oficiu PTTR (Poștă, Telegraf, Telefon, Radio) și o centrală telefonică cu 74 posturi. Problema spațiului necesar funcționarii oficiului poștal a fost discutată în cadrul ședințelor Consiliului local Șotrile, se preciza că “poșta funcționează într-un spațiu închiriat de o persoană fizică, iar în clădirile aparținând cooperative există spații libere”. În 1995 oficiul poștal a fost mutate într-un astfel de spațiu și el necorespunzător  pentru activitatea de poștă și telefonie, în clădirea anexă a complexului comercial, la parter.

Telefonia fixă, un telefon la primărie, a existat încă de pe la 1900. În 1908 se amintește despre existent  telefonului de la primărie, care de multe ori era defect, iar în 1911 era angajat un telefonist care avea ca sarcina să răspundă la orice chemare telefonică de la autoritățile superioare sau de la persoane particulare, care transmiteau anumite situații rudelor lor apropiate.

De fiecare dată acesta lua note telefonice și le transmitea fie conducerii primăriei, fie cetățeanului avizat. Situația aceasta a continuat până în perioade recente, până atunci când s-a dezvoltat transportul de persoane cu mijloace auto, până când posta reușea să transmită mai repede corespondență la destinatar și mai ales până când telefonia s-a modernizat și a apărut telefonia mobilă.  Astfel, într-un raport prezentat într-o ședință a Comitetului Executiv al Consiliului popular Șotrile la sfârșitul trimestrului I al anului 1975, de către medicul uman, se arata că întâmpină greutăți cu mijloacele de transport, nu există telefon la dispensarul comunal și din această cauză se întâmpina greutăți în chemarea salvării pentru cazurile urgent, multe din situații, date, se transmit, la organele superioare, de la telefonul primăriei, unde se sta și 2 ore până se face legătura telefonică.

Pe timp de iarnă rețeaua de telefonie era dezafectata din cauza căderilor masive de zăpadă, din cauza chiciurii și a vântului. Așa a fost cazul și în iarna anilor 1911, în 1916, când , în urma zăpezii căzute o parte din rețeaua telefoniei fixe a fost distrusă și au fost necesar să se presteze , de către cetățenii comunei, 35 zile cu brațele și 5 zile cu 2 vite pentru repararea acesteia, iar în 1916 zilele prestate de către cetățenii comunei pentru repararea liniei telefonice au fost de 305, cu brațele și și 35 zile cu 2 vite. La fel și în 1941, când ,din cauza zăpezii și a viscolului, telefonul  de la primăria Șotrile nu a funcționat câtva timp.

Începând cu 1926, când Șotrile, cu Seciuri, Vistieru și Plaiul Cornului formau o comună, iar Lunca Mare, cu Plaiul Câmpinei , formau o altă comună, a fost înființat un post telefon și la primăria din Lunca Mare. Acesta a fost desființat ulterior, după unificarea celor două comune, cam după 1932.

Nevoia de telefonie fixă era în fiecare sat, dar mai ales la unele instituții din comună, cum erau școlile, dispensarul uman și cel veterinar, pentru a se transmite, la centru sau la județ, o serie de situații urgențe. Asta a făcut ca în 1980 să fie dată în folosință prima central telefonică din comună, iar în 1997 s-au finalizat lucrările de amenajare a spațiilor pentru central telefonică și racordarea satelor Lunca Mare , Plaiul Câmpinei, Șotrile și Vistieru la această rețea. Plaiul Cornului era racordat la centrală telefonică Breaza, iar pentru Seciuri există propunerea de a se instala 3 posturi.

La 26 februarie 1996 se hotărăște trecerea în patrimonial Consiliului local a acestei anexe a complexului de deservire , în suprafața de 76 mp, pentru postul de poliție, la etaj și pentru oficiul PTTR, la parter, a magazinului din Vistieru și a magazinului din Plaiul Câmpinei, cu destinație pentru grădinițe de copii. Această hotărâre a Consiliului local a fost invalidate de Prefectura județului Prahova ca fiind ilegală.

În anul 2007, ca urmare a furtului de cablu aerian, a fost nevoie să fie schimbate cablurile aeriene cu cabluri subterane, cablu optic. Lucrurile au evoluat, iar în 2008 teritoriul comunei era acoperit în întregime de telefonic telefonie fixă ROMTELECOM, dar și de telefonie mobile prin antenele companiei COSMOTE. Numărul abonaților la telefonie fixă, ROMTELECOM,  era de 450, față de 300 în 2003,când nu există și serviciul public de internet.  Ca șef al Oficiului PTTR din Șotrile, prin 1982, era Marilena VÂRFOREANU, iar mai târziu, după anul 2000, era doamna Iulia MANEA.

Au fost și perioade, cum a fost cea din 2001, când, datorită diminuării unor cheltuieli, inclusiv cele de telefonie, la școlile din Plaiul Câmpinei , Vistieru și Lunca Mare, posturile respective au fost suspendate temporar.  În anul 2007, ca urmare a tăierii și furtului cablurilor aeriene, a fost nevoie să se construiască, pe spațiul public, folosindu-se cablurile subterane, o cabină telefonică tip ONU.

Ca urmare a dezvoltării telefoniei mobile, în urma instalării unor antene ale companiilor COSMOTE și VODAFONE, numărul abonaților telefoniei fixe a scăzut continuu, în schimb a crescut numărul celor care folosesc  telefonia mobilă. În 2013 telefonia fixă  ROMTELECOM și internet prin AKTA avea doar 142 abonați , 398 persoane fizice și 15 juridice la internet, în 2014.

În 27 iulie 2006 s-a aprobat închirierea, prin licitație publică, a terenului de 169 mp, în punctul Cucuiatu, în extravilanul Șotrile, în vederea construirii unui turn de radiorelee și a unei stații de bază pentru sistemul de telefonie mobile  de  către firmă SC TELECOM CONSTRUCTIONS SERVICE SRL și COSMOTE MOBILE TELECOMUNICATIONS SĂ. Se propunea că prețul de închiriere să fie de 1000 euro pe an. O altă societate SC ROSPER IMPEX SRL București, solicita, în 2008, închiriere unei suprafețe de teren de 100-150 mp, în punctual Pietriș, în vederea montării unei stații de telefonie mobile pentru extinderea rețelei Vodafone. Pentru închiriere se cerea o chirie de 10 euro/mp/lună. RDS-RCS solicita în 2017 închirierea suprafeței de 112 mp, în punctual Pietriș, pentru montarea unui releu pentru telefonie mobilă care este aprobată în dată de 25 octombrie 2017, de către consiliul local Șotrile. Această stație a fost realizată mai târziu, în 2018, în punctual solicitat.

Într-o ședință extraordinară a Consiliului local Șotrile, din 13 decembrie 2013, s-a aprobat dreptul de acces al furnizorilor de rețele de comunicații electronice pe proprietate publică și private a comunei, cu 2 euro/mp, atunci când se poate determina suprafața afectată de aparatura furnizorului și 6 euro/mp în cazul nu poate determina suprafața afectată de această aparatură.

În anii ce au urmat celui de al doilea război mondial, în 1948, la Brebu s-a înființat o stație de amplificare radio ce avea ca rețea comunele: Brebu, Telega, Aluniș și Șotrile. În comună Șotrile radioficarea s-a realizat mai înainte de 1956, în satele Lunca Mare, Plaiul Câmpinei, Șotrile și Vistieru, iar între 1956 și 1958 s-a extins această rețea și în Seciuri și Plaiul Cornului. Pentru aceste două sate au fost necesari 81 m.c. de stâlpi pentru rețeaua de radioficare.  Rețeaua de radioficare a funcționat  până în 1998. Pentru activitatea de radioficare desfășurată la nivelul comunei, în 1997, se percepeau tarife de 1000 lei lunar, pentru fiecare abonat sau 3000 lei trimestrial. Sumele încasate trebuiau să acopere cheltuielile necesare întreținerii stației și rețelelor de radioficare.

În 1997 , la 18 februarie, s-a încheiat un protocol privind transmiterea rețelei de radioficare, de la nivelul comunei Șotrile, dar și echipamentele aferente și materialele de întreținere, ce se transmiteau fără plată de la Direcția de Telecomunicații Prahova, la Consiliul Local Șotrile, în baza HG 1394/09.12.1996. Transmiterea s-a făcut în prezența șefului centrului rețele, Tamaș Gheorghe și a primarului comunei Șotrile, Dochia Constantin.  Era linia de stâlpi din foioase, circuitele de pe acești stâlpi, cam 35 km, 2 aparate de radio în valoare de 2616 lei fiecare, 2 amplificatoare ATP de 2000 W, care avea o valoare de 1332826 lei, o ramă amplificare cu mâner de 582117 lei.  Stația de radioficare a fost mai întâi reparată și apoi a fost instalată în clădirea primăriei, fiind pusă în funcție la 01.09.1997. Nu același lucru s-a întâmplat și cu rețeaua de radioficare deoarece s-au furat conductorii și unii stâlpi. A funcționat până în 1999 când, datorită distrugerii rețelei de radioficare, s-a hotărât demolarea  acesteia(17.06.1999), în urma căreia au rezultat 1491 kg sârmă, numai din satele Șotrile și Vistieru și care au fost predate  d-nei gestionar Rodica COMĂRNICEANU, iar  stâlpii scoși au fost depozitați în curtea primăriei și care, ulterior, au fost folosiți pentru construcția unor podele, dar și ca stâlpi pentru iluminatul public. Stația a fost dată spre vânzare, prin licitație.

O parte din rețeaua de radioficare era fixată pe stâlpii de electricitate. Cei de la CONEL Ploiești solicitau, în 1999, 10800 lei pentru fiecare stâlp folosit. Fiindcă rețeaua de radioficare era în bună parte distrusă(furtul de conductor și chiar de stâlpi), fiindcă nu erau banii necesari pentru refacerea și întreținerea acesteia, fiindcă nu puteau satisface cerințele CONEL Ploiești și fiindcă numărul abonaților scădea continuu, s-a luat hotărârea să se desființeze această rețea.  Această măsura era destul de normală, datorită faptului că cetățenii comunei renunțau la asemenea modalități de informare, bune în perioada de început, dar depășite mult ulterior, când au apărut aparate moderne de radio, casetofoane și mai apoi televizoarele.

În anul 1957 luă ființă primul post roman de televiziune. În comună emisiunile TV au pătruns mai greu,  datorită lipsei curentului electric și apoi datorită  costului prea mare a televizoarelor. Începând cu 1964 au fost achiziționate aparate TV la unele cămine culturale, iar acolo unde nu existau aceste cămine ele erau instalate în școli. Astfel, cetățenii satelor din comună puteau să vizioneze emisiunile dorite în timpul programat pentru asemenea activități. Era o greutate și în recepționarea emisiunilor tv datorită depărtării de stațiile de retransmisie, datorită mărimii și eficienței scăzute a antenelor TV, care trebuiau instalate pe case, în locuri fără obstacole mari în fața acestor antene, îndreptate spre stațiile de emisie.

În perioada comunistă, mai ales cea după 1980, când emisiunile TV aveau o durată doar de două ore, la ambele posturi(TV1 și TV2) ca urmare a economisirii drastice de energie electrică, impusă de către conducerea PCR, de către N. CEAUȘESCU.  Emisiunile erau total neatractive, cu excepția celor de divertisment,  a celor sportive, în care timp se transmiteau documentare despre marile realizări ale tov. Nicolae Ceaușescu, despre așa zisele  opere ale Elenei Ceaușescu, considerată “ savant de renume mondial” etc. Se încerca pe atunci, cu antene TV, să se recepționeze  emisiunile unor posturi TV străine, nici ele prea valoroase, că cele din Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria etc.

După căderea regimului Ceaușescu, situația s-a îmbunătățit, durata emiterii programelor TV s-a mărit continuu, au apărut numeroase posturi TV și, mai mult, s-a îmbunătățit recepționarea acestora folosindu-se televiziunea prin cablu. În 2003 există deja un tabel cu 31 cetățeni care doreau  instalarea TV prin cablu, iar astăzi sunt puține locuințe care nu folosesc acest sistem de recepționare a emisiunilor diferitelor posturi TV din țară și din afară.

În momentul în care oierii tranzitau zona erau doar poteci sau așa zisul drum al oilor care se întindea între Secăria și Campina trecând prin Șotrile și Plaiul Câmpinei, spre Voila. Oamenii se deplasau pe poteci, prin pădurile care acopereau aproape toată suprafața comunei de azi.

Pe la 1864 nu era nici un drum spre Șotrile, ci doar poteci pentru oameni și pentru căi. Prin 1831, potecile existente erau păzite de potecași, iar în 1897, în “Dicționarul Geografic al județului Prahova” alcătuit de Paulina Brătescu și Ion Moruzi se arata că “nici o șosea pietruita nu este în comună, ci numai drumuri naturale”. În această situație deplasarea pe aceste drumuri de către oameni sau a căruțelor tractate de cai sau boi se putea realiza mai ușor pe timpul cald al anului și foarte greu sau deloc pe timp ploios sau pe timp de iarnă. În 1905, ca să dăm numai un caz din situația drumurilor din comună, consiliul comunal dezbătea cererea celor din Lunca Mare(care cuprindea și cătunul Plaiul Câmpinei) de clasare a două drumuri din acest sat și anume: “cel spre gura Dăneștilor” care începea din vatră satului până în șoseaua vecină Câmpina-Șotrile, deoarece” transporturile pe aici se fac cu multă anevoința din cauza terenului accidentat și aproape nu se pot face deloc” și un drum numit “sub grădini” care unește vatra satului Lunca Mare  cu “șoseaua vecinală Campina-Șotrile, la punctul numit Anton-Duță VIȘOIU, un drum cu desăvârșire impracticabil din cauza terenului accidentat, așa cum locuitorii din cătunul Plaiul și Mărăcini sunt expuși de multe ori la poverile, mai cu seamă primăvara când cad ploi torențiale, de vară, ,,cu ocazia ducerilor la Sfânta Biserică”.

În anii 1911, 1912, cetățenii aveau obligația să presteze pentru “lucrarea drumurilor județene, vecinale și comunale” câte 5 zile sau să plătească 10 lei, pentru cei cu 2 vite tot 5 zile, dar dacă nu le efectuau trebuia să plătească 25 lei. În liste erau trecuți 361 cetățeni pentru prestații din care 255 în Șotrile cu Vistieru, Seciuri și Plaiul Cornului și 106 în Lunca Mare, care cuprindea și Plaiul Câmpinei.    

În monografie satului Lunca Mare, din anul 1931, se arata ca “ un mare avânt și-ar lua această comună dacă ar avea drumuri practicabile, azi fiind complet izolată de centrele industriale ”Trebuie specificat că un drum direct, către Campina, s-a realizat de abia după 1967, an când au început lucrările la barajul Paltinu, în prezent drum județean DJ102I. Până în 1967 se putea ajunge la Lunca Mare pe un drum ce lega acest sat de comună Brebu și de aici în Campina. Oamenii din Lunca Mare se deplasau cu căruțele trase de boi sau de cai pe lunca Doftanei până aproape de podul peste acest rău din apropiere de gara Telega.

În 1947 s-a luat în discuție construirea unei căi ferate înguste care să transporte material lemnos de la Valea Neagră, aflată mult în nordul localității Trăisteni. A fost desemnat ca delegat , din partea comunei Șotrile, să participe la această discuție, domnul învățător Ion RĂDULESCU, de la Școală din Lunca Mare. I s-a trasat că sarcina să susțină că pe lângă această cale ferată să se construiască și un drum care să lege Lunca Mare de Campina. Calea ferată îngustă a fost construită prin 1950 și în afară lemnului folosit la fabrica de prelucrare a lemnului de fag denumită atunci 21 Decembrie, dată care reprezenta ziua de naștere a dictatorului comunist din Uniunea Sovietică, transporta și persoane din comună Valea Doftanei (Trăisteni și Teșila) și din Lunca Mare, fie pe buștenii din vagoane, fie, mai ales în timpul friguros, într-un vagon special pentru persoane. La Cheile Brebului s-a construit un mic tunel, existent și astăzi, prin care ulterior construirii barajului trecea drumul spre Teșila și Trăisteni.

Situația nu era diferită nici imediat după cel de al doilea război mondial. Astfel, în 1947,primarul de atunci, Ion I. Milu, arata că “drumurile comunale se afla într-o stare foarte rea, astfel  urmează a se executa de îndată prestația în natură cu carul și brațele conform legii de executare a prestației, propunând că cei ce nu se prezintă să nu mai poată obține de la primărie nici un fel de act fiind respinși și de la aprovizionarea cu articole raționalizate”.

În 1949, Elena N. DOGARU, din Șotrile, responsabilă UFDR (Uniunea Femeilor Democrate din România) pe comună, fiind grav bolnavă, solicita de urgență o mașină să o transporte la un spital din Ploiești sau Bușteni, obligându-se să plătească benzină ce se va consuma. Primește, din partea Președintelui Comitetului Provizoriu al Plasei Campina, următorul răspuns: “drumul nu este accesibil pentru că o mașină să intre în Șotrile”.

Ca să se poată circula de la un sat la altul a trebuit, de-a lungul anilor, să se depună multă muncă. Nu erau drumuri de circulat nici spre Seciuri, nici spre Plaiul Cornului, erau drumuri desfundate între Lunca Mare și Plaiul Câmpinei.  În 1906,pe comună, pentru repararea  drumurilor s-au executat 1350 zile cu brațele și 125 zile cu 2 vite.  La Lunca Mare pentru repararea drumurilor din acest sat s-au efectuat 200 zile cu brațele și 20 zile cu 2 vite, la fel și la Șotrile Câmpineanu, iar la Șotrile Vistierului, la punctul Stoichinzelor s-au efectuat 300 zile cu brațele și 35 zile cu 2 vite, iar pentru repararea drumului ce ducea spre  Comarnic s-au prestat 50 zile cu brațele.  În 1911 cetățenii aveau obligația să presteze zile pentru “lucrarea” drumurilor județene, vecinale și comunale, câte 5 zile cu brațele sau 10 lei, cu 2 vite tot 5 zile, dar în lei trebuia să se plătească 25 lei. În 1916 zilele de prestație pentru întreținerea drumului principal Șotrile-Voila- Campina, dar și pentru alte activități au fost următoarele:

140 zile cu brațele pentru săpături de pământ;                

150 zile, cu brațele, pentru 300 mc pietriș din cariera Voila;

150 zile, cu 2 vite pentru a se transporta cei 300 mc de pietriș;

60 zile pentru așternerea pe drum a celor 300 mc de pietriș;

150 zile pentru destuparea a 3000 metri liniari de șanțuri;

250 zile cu brațele și 75 zile cu 2 vite pentru repararea și întreținerea drumului comunal în Șotrile Vistierului și 50 zile pentru Șotrile Câmpineanu;

În 1928 există un drum nepietruit, un drum natural, între plaiul Cornului și Cornu, cu o lungime pe ax de 8200 m, cu o lățime de 4 m, cu pante și de 15% și fără șanțuri.

În 1958 autoimpunerea era înlocuită cu  contribuția în muncă, așa zisa contribuție voluntară, apoi în 1971 apare Legea 20/1971 de organizare a contribuției bănești și în muncă și, cetățenii aveau obligația de a efectua anumite zile cu brațele sau cu vitele , cei care aveau vite. Astfel s-au efectuat 674 zile cu brațele și 132 zile cu o vită și 75 zile cu 2 vite, în cea mai mare parte se lucra la repararea, pietruirea și întreținerea drumurilor. Mult timp pietrișul necesar pentru drumuri era transportat, până prin 1960,cu căruțele trase de cai sau de boi, de la cariera Voila, apoi din prundul văii Doftana, că mai târziu să fie adus din cariera Cucuiatu, apoi de la Pietriș. Dacă până în 1960 împrăștierea pietrișului pe șosele se făcea manual, după 1960 au început să se folosească mașini specializate(tractoare cu lama, buldozere, etc).

După anul 1968, când s-a  înființat transportul auto de călători, grijă pentru pietruirea și întreținerea drumului principal Campina-Voila- Plaiul Câmpinei – Șotrile și mai apoi Vistieru, a fost un obiectiv principal pentru administrația locală. Numai în 1971 erau prevăzute lucrări de amenajarea drumurilor în valoare de 100800 lei, care reprezenta 4368 zile cu brațele și 282 zile cu atelajele. După 1975 se prevedea amenajarea drumurilor de la Vistieru la Plaiul Cornului și de la Șotrile la Seciuri. Începând cu 1974 au fost montați parapeți  pe drumul principal, 50 în acel an și s-a pornit acțiunea de împietruire a drumurilor principale din satele componente comunei Șotrile. Numai în 1975 s-au realizat ample lucrări la drumul principal care s-au materializat prin săpături și umpluturi, extragere de bolovani din rău, așternut de pietriș, , curățiri în urma viiturilor, desfundări de șanțuri, reparații la podețe etc. În 1976 au fost pietruite drumurile pe 20 km, iar din 1980 au început lucrările de consolidare a drumului principal în vederea trecerii la modernizarea acestuia. Erau probleme mari cu alunecările de teren, care în unele sectoare, din lipsa șanțurilor de scurgere, activau aceste fenomene , care afectau sectoare de drum și făceau greoi transportul auto pentru călători și marfa. Așa a fost cazul, în 1976, în punctual de la școală veche din Șotrile, apoi în punctual rudari, mai precis la Lupoaica, unde s-au efectuat ample lucrări de consolidare , în 1980, când aproape de curbele de la Vf. Popii, o alunecare de teren a distrus un sector de drum, unde a fost nevoie să se construiască două diguri pentru consolidarea acestuia, în valoare de 100000 lei.  În 1981 s-a întocmit documentația pentru consolidări ale drumului în punctele: Cucuiatu, Râpă Alba, Fag și Serbuloaia.

Din 1999 s-a trecut la o altă etapă deoarece drumul principal Campina-Voila –Șotrile–Vistieru (DC2),Ca și drumul dintre Vistieru – Plaiul Cornului –  Nistorești (DC1D), au fost declarate drumuri județene, DJ207, prin hotărârea  nr. 5/1998 a Consiliului Județean Prahova, comunicata comunei Șotrile prin adresă din o7.01.1999. După această dată pregătirile pentru modernizarea acestui drum prin asfaltare s-au intensificat. În perioada imediat următoare s-au transportat 328 mc agregate prund pe drumul Plaiul Câmpinei- Șotrile. Pe traseul acestui drum , din cei 9 km lungime, în 2001, au fost asfaltați 3,3 Km, dar mai erau 3 zone  cu echilibru instabil care însumau 140 metri liniari, cu înclinarea de 10-12%. Autoritatea Rutieră Romana, Agenția Prahova, referindu-se la drumul Campina-Vistieru arata următoarele: “DJ207, Campina-Șotrile-Vistieru, cu o lungime de 19 Km, este un drum de clasa tehnica IV, greu de munte, cu declivități de 10-12%, cu lățimea părții carosabile de 4-6 m, cu curbe pe 90% din traseu, unele strânse, fără refugii. În condiții de anotimp rece , circulația se desfășoară în condiții grele, periculoase, necesitând eforturi mari pentru deszăpezire și întreținere a carosabilului, mai ales în zonele umbrite și cele expuse vântului. Tronsonul Șotrile-Vistieru, de 3 Km, este modernizat, cu balast. Autobuzele nu se pot încadra în curbe și este nevoie de mijloace de transport autospecializate”.  Era un număr mare de navetiști, 120, salariați și elevii de liceu și era nevoie de o capacitate mai mare de transport.

În acest scop, în anul 2001, Consiliul Județean Prahova a alocat 12 mild. lei pentru asfaltarea a 5,6 Km, între km 6+800 și 12+200.  Între 2000-2002 acest drum a fost asfaltat de la km  4+200 și până la Km 10+850, adică de la Voila(pct. Vf. Popii) și până la Primăria Șotrile. Numai în 2002 au fost terminate și recepționate lucrările de modernizare  a DJ207 pe 5,4 Km, urmând ca în etapa următoare (2003) să se continue asfaltarea acestui drum, mai întâi între Km 10+850 și Km 12, adică de la școală din Șotrile și până în punctual Stamate și tot în acest an să se continue asfaltarea de la Km 12 și până la km 13+200, între punctul Stamate și și cămin Vistieru, care costă 600 milioane lei, din care :364 milioane de la fondul de rulment +110 mil. lei de la capitolul ”drumuri” + 126 mil. lei de la alte capitole din buget .  În acest sector a rămas nemodernizata o porțiune de 250 m  din cauza timpului nefavorabil și s-a amânat realizarea asfaltării în primăvara anului 2004, Consiliului județean Prahova asigurând asistența tehnică.

A continuat activitatea de asfaltare a drumului DJ207 și în perioadele următoare, iar în 2014 acest drum era asfaltat pe o lungime de 12,5 Km, cu partea carosabilă de 5,5 m ,plus 1,5 m acostamentele pe stânga și dreapta drumului.  În august 2008 s-au terminat lucrările de modernizare, prin asfaltare, între Vistieru-Plaiul Cornului și Nistorești.  Modernizarea DJ207, sectorul Vistieru-Nistorești, o lucrare finanțată de Consiliul Județean Prahova.

Pentru modernizarea drumului  DJ207 era necesar un schimb de teren cu pădure, între Consiliul local Șotrile și Regia Autonomă Romsilva București. Terenul situate în punctul Boncu , din tarlaua 9, parcela 112-113, în suprafața de 0,7 ha, iar terenul afectat de modernizarea acestui drum în suprafața de 0,5 ha de pădure, a fost oferit de Romsilva în schimbul  a 0,7 ha oferiți de Consiliul local Șotrile. De la km 11 și până la 12+200, DJ207 trecea prin fondul forestier al Romsilva, iar pentru amenajarea drumului la cotele proiectate, respective 5,5 m carosabilul, plus 1,5 m acostamentele din stânga și dreapta drumului, apoi zidurile de sprijin și canalele de scurgere a apei  era necesar să se ocupe 5000 mp de pădure cu arbori a căror vârstă era de 35-40 de ani. Valoarea terenului, cu pădure, oferit de Romsilva valora 82599416 lei, iar cel oferit de Consiliul local era de 57893040 lei, diferența care trebuia acoperită de autoritățile din Șotrile.

Înainte de a se începe acțiunea de modernizare a DJ207, de la județ se propunea varianta de la valea Doftanei(DJ102 I), pe valea Fiarelor, unde era un drum de căruțe cu o vechime de peste 80 de ani, până la DJ207, la Șotrile, în locul traseului drumului ce trecea prin Plaiul Câmpinei. Într-o adresă a Administrației de Drumuri din județ(din 31 martie 1993), către Direcția de Urbanism  și Amenajarea teritoriului, din cadrul Consiliului județean Prahova, se face cunoscut că varianta de drum prin Plaiul Câmpinei este mai bună decât cea de pe valea Fiarelor deoarece este mai expusă vânturilor și mai ușor de întreținut, față de cealaltă variantă, costa mai puțin(2,78 milioane/km),iar în cazul văii Fiarelor costul este mai mare(3,85 milioane lei/km). Dacă s-ar alege variantă pe valea Fiarelor atunci s-ar izola Plaiul Câmpinei. Până la urmă s-a ales varianta Voila-Plaiul Câmpinei-Șotrile-Vistieru.

În ceea ce privește amenajarea drumului pe valea Fiarelor, care urma să lege Șotrile de DJ102 I, Prefectura a făcut, în 1992, un studiu de prefezabilitate și se specifică că este nevoie de 5000 de mp pentru lărgirea acestui drum. Oamenii din Șotrile, cu gospodarii de-a lungul acestui drum, au fost de acord să-și mute gardurile, dar era nevoie și de suprafețe ce aparțineau Ocolului Silvic și pentru care era nevoie să se obțină acordul acestuia. În 1995, ca urmare a hotărârii luate de Consiliul local Șotrile, cei 30 de cetățeni  care aveau proprietățile de-a lungul acestui drum urma să primească , gratuit, câte un mc de lemne în urma tăierii arborilor de-a lungul acestui drum.

După ce la 16 octombrie 1995, între Consiliul local Șotrile și SC PRODUCȚIE PRESTĂRI,  din Telega, care a câștigat licitația pentru realizarea acestui drum, s-a fixat și termenul de dâre în folosință a acestuia în aprilie 1996. Ulterior această dată a fost de mai multe ori modificată datorită discuțiilor cu Ocolul silvic Campina pentru schimbul de terenuri forestiere, dar și din lipsa banilor necesari pentru aceasta investiție.

În 1993 s-a aprobat scoaterea definitivă a unei suprafețe de 1 ha de pădure, din circuitul agricol silvic, în punctual “Valea Fiarelor”, corespunzătoare porțiunii de drum de 500 m lungime și 20 m lățime. În dată de 31 ianuarie 1996, după schimburi de adrese între Consiliul local Șotrile și Ocolul Silvic Campina, se hotărăște acceptarea schimbului de teren dintre acestea, în suprafața de 8000 mp în schimbul a 15000 mp, în vederea realizării investiției “Modernizare drum Valea Fiarelor-Șotrile centru”.

Deși Ocolul Silvic Campina aproba acest schimb de 0,8 ha, teren forestier situate în unitatea de producție Cheile Brebului, parcela 97, cu 1,5 ha teren cu vegetație forestieră în punctual Boncu, tarlaua 8, parcela 112, ei nu recunoșteau existența drumului prin pădure, pe valea Fiarelor, deși el există de mai bine de 80 de ani de zile și mai solicita încă 4000 mp din fondul forestier al comunei Șotrile. În 26 aprilie 1996 se aprobă și această solicitare a Ocolului silvic, considerându-se că acest schimb se face pentru unele corecții ale curbelor drumului respectiv.

Tot în acea perioadă se hotărăște, de către Consiliul local Șotrile, că 10 mc, din lemnul rezultat în urma tăierii pădurii de-a lungul viitorului drum, să fie folosiți pentru repararea stânii din Muntele Mierlele .

În 1998 se realizează betonarea a 270 m din drumul de pe valea Fiarelor. Nefiind banii necesari  în bugetul comunal, în 1999 se propune conservarea lucrărilor la acest drum până când Consiliul local va dispune de sumele necesare. De abia în 2006, prin finanțare SAPARD, s-a realizat studiul de fezabilitate pentru acest drum de 2,2 km lungime, valoarea totală a investiției era de 3544851 lei, din care sumele provenite din fonduri europene reprezentau 75%, iar restul de 25% din bugetul național.

După ce în anul 2006 se aprobă dosarul de licitație și se constituie comisia pentru evaluarea ofertelor pentru realizarea : “Modernizare drum local valea Fiarelor” , după ce a avut loc licitația și a câștigat firma SC CAST SRL Bănești, subcontractant SC ROMSTAR SRL București, se aprobă valoarea investiției în cazul acestui proiect de 4212326 lei, cu TVA. În  noiembrie  2007 se aprobă prelungirea termenului de execuție pentru finalizarea investiției de modernizare a drumului Valea Fiarelor până la data de 31 iulie 2008. Într-un raport cu privire la starea economică a comunei Șotrile, din martie 2008, se arata ca pe valea Fiarelor s-au realizai ziduri de sprijin, terasamente și primul strat de asfalt.

În 12 decembrie 2007 se aprobă modificările propuse la proiectul tehnic al acestui drum  și anume realizarea asfaltării cu 3 straturi de asfalt.  În 2008 s-au finalizat lucrările la acest drum, investiție finanțată din fonduri SAPARD , iar la 15 august 2008 se validează procesul-verbal de recepție la terminarea lucrării de realizare a obiectivului de investiție: “Modernizare drum local valea Fiarelor. Și totuși, procesul-verbal de recepție finală a drumului  Valea Fiarelor, cu nr. 1835, a fost încheiat în dată de 17 aprilie 2012, în care se menționează costul de 352321 lei, fără TVA și aprobat de către Consiliul local în dată de 24 aprilie 2012.

Un drum destul de necesar între Șotrile și Seciuri, DC142, trebuia modernizat , hotărâre luată în 2009. Acest drum a fost amenajat  în 1999, după care a urmat balastarea lui și mai târziu asfaltarea. În 2010 s-a proiectat și s-a consolidate acest drum în parteneriat cu Consiliul județean Prahova,  rămânând drum pietruit până în 2014 când se asfaltează pe o lungime de 1,8 Km, cu lățimea de 4m. În decembrie 2010 se aprobă proiectul tehnic “Consolidare drum comunal DC142, Șotrile-Seciuri”, ca urmare a distrugerii acestuia pe o lungime de 300 m, din cauza unei puternice alunecări, în zona “Troița”. Tot în asociere cu Consiliul Județean Prahova, în 2016, se termină modernizarea acestui drum.

S-au mai asfaltat: drumul din cartierul rudari, Plaiul Câmpinei (2010), pe o lungime de 700 m, în Vistieru, la punctul “Valea lui Andrei” pe 1 km, drumul din central satului Lunca Mare, pe 2,5 km,  în Seciuri, punctual “Corneanu” pe I km,  toate în 2011. În 2013  s-au modernizat  drumul din Plaiul Câmpinei, între DJ207 și DJ102I(captare), în Lunca Mare, în punctual “Dochiești”, drum local în Seciuri, punctul “Verbancu”. S-a mai asfaltat drumul dintre Cucuiatu și Măgura, pe o lungime de 3,8 Km, cu îmbrăcăminte ușoară de asfalt, în 2015. În 2016 s-a asfaltat o porțiune a drumului DJ207, în punctual de intrare pe teritoriul comunei, aproape de vf. Popii, unde mai înainte o parte din drum a fost afectat de surpări de teren, ca urmare a defrișării salcâmilor din râpă existența aici. Defrișarea salcâmilor, plantați aici de către elevii din Plaiul Câmpinei în 1946, s-a făcut fără să se urmărească un anume obiectiv și fără să se țină cont de modificarea dinamicii scoarței terestre după tăierea salcâmilor.

Drumul pe care s-a circulat greu din vremuri trecute, cel care pornea din punctual “Adela” , din Plaiul Câmpinei spre Lunca Mare, afectat în permanență de alunecări de teren, așa cum a fost cazul și în 2014, La acest drum s-au executat lucrări de reparare în 2006 în valoare de 1,3 mil. lei, în 2007 s-a făcut balastarea acestui drum și s-au montat 6 tuburi . În 2010 se aprobă documentația ”Studiu de fezabilitate și proiect în vederea modernizării drum local Plaiul Câmpinei, punct “Adela”, în lungime de 1 Km.

În 2017 din cei 80 Km de drumuri(județene, comunale și locale) erau asfaltate 25,5 Km, față de 21 km în 2014. Restul drumurilor comunale sunt pietruite, unele sunt drumuri naturale. La fel sunt drumuri pietruite DC2 Vistieru-Comarnic, de 4 Km și DC2C Vistieru – Secăria, de 7 Km. În 2009 a luat ființă “Asociația de Dezvoltare Intercomunitara Seciuri” care urmărea administrarea domeniului public și privat al unității administrative teritoriale(drum comunal DC2C, Secăria-Șotrile zis și “:drumul oilor”. Sediul asociației era la Secăria. Patrimoniul asociației era de 1000 lei(câte 500 lei de fiecare parte).Ca membri ai adunării generale erau: Iulian Popă, de la Secăria și Davidescu Bogdan, primarul comunei Șotrile. Cotizația anuală era de 200 euro pentru fiecare parte . Scopul asociației era realizarea obiectivului de investiții “Drum comunal DC2C, Secăria-Șotrile”, cu susținere cu fonduri de la județ. Aceste investiții au continuat, în 8 martie 2017, în ședința de îndată a Consiliului local se aprobă finanțarea proiectului “Modernizare drumuri locale” în valoare de 8777410,94 lei, cofinanțarea fiind de 459683,84 lei.

În august 2017 se aprobă întocmirea nomenclatorului stradal din comună Șotrile, pentru care Consiliul Județean Prahova aloca suma de 100000 lei. În octombrie din același an erau deja întocmite planurile cu denumirea străzilor, pe sate.

Deplasarea cetățenilor din această comună , de la Șotrile spre Campina, Brebu, Gura Beliei, gara aflată la 4 Km de Plaiul Cornului, Nistorești-Breaza etc., se făcea la început pe poteci, pe jos sau călare. Mai târziu, când au început să fie  trasate drumurile și când acestea erau naturale, nepietruite, deplasarea se făcea pe jos, de multe ori în grupuri, pentru a se feri de animalele sălbatice existente în pădurile care acopereau mai toată suprafața  comunei, apoi călare și mai târziu cu căruțele trase de cai sau de boi. Deplasarea cu căruțele era destul de greoaie, mai ales pe  timpul ploios și pe timpul rece din an întrucât rotile căruțelor se afundau în noroi, iar iarna zăpezile căzute formau un strat gros, uneori de peste 1 m. În 1956, în comună erau 4 biciclete: 2 care se puteau folosi(ale lui Preda Gheorghe și  Florea I.R. Ion) și două clasate( ale lui Gheorghe I. Topala și Nedelcu N. Constantin). Folosirea acestor mijloace de transport era  aproape imposibilă din cauza drumurilor nemodernizate și cu o declivitate mare. În 1958, și mai târziu până în 1968, președintele Consiliului popular  și secretarul, că de altfel și alți salariați, se deplasau la Campina, în interes de serviciu, cu căruță. După anul 1968, când au fost introduce mijloacele auto pentru transportul de călători, deplasarea funcționarilor primăriei se făcea cu aceste mijloace. Mai târziu, în urma primirii prin transfer, a unei Dacii 1300 (an de fabricație 1994), transferată  de la primăria Boldești,  apoi prin cumpărarea unei Dacii 1310 (1999) și apoi a unui autoturism DACIA LOGAN PRESTIGE 1,9 (2008) și a unui  autoturism “DUSTER” (2016, în valoare de 18000 lei), deplasarea salariaților primăriei era mult mai ușoară. După ce s-a transferat acel autoturism Dacia era necesar să fie angajat și un șofer. Acest lucru s-a realizat printr-o hotărâre a Consiliului local din 17 sept. 2002.

Pentru îngrijirea drumurilor, în special a DJ207, era încadrat un cetățean din Șotrile, numit cantonier, așa cum era și cazul perioadei dintre 1951si 1954, când acest post era ocupat de Oprescu Nicolae, mai apoi , începând cu 1965, era cantonier Stanica Ion, iar începând cu 01.05.1970 a fost cantonier Davidescu Nicolae.

Până în 1968 când s-a introdus transportul de călători în această comună, oamenii mergeau la serviciu pe jos, în grupuri, pe potecile care scurtau distanțele, iar iarnă, întrucât ziua era mică și se lumină mai târziu, se foloseau făcliile. Deplasarea oamenilor era cu direcție diferită. Cei din Plaiul Cornului se deplasau la serviciu spre Nistorești, de unde luau trenul și mergeau spre Comarnic, Sinaia, Bușteni săi chiar mai departe la Brașov. Făceau naveta mai rar, fie veneau doar odată sau de două ori acasă pe săptămână, uneori la două săptămâni, iar dacă lucrau la Brașov veneau și la o lună acasă. Acesta era cazul, după cum spun bătrânii satului, și a celor care plecau cu căruțele pentru a căra material la depozitele din Brașov, în special. Alții se deplasau zilnic la pădure, unde se ocupau de exploatarea lemnului.

Cei din Șotrile la început erau mai stabili și lucrau la pădure, creșteau animale sau lucrau la carierele de piatră de pe valea Doftanei sau chiar în alte puncte ale comunei, alături de cei din Vistieru și Seciuri. Se mai deplasau în zonele de exploatare a lemnului de pe Valea Doftanei. Mai târziu,, după descoperirea zăcămintelor de petrol, din Campina, apoi după înființarea rafinăriei în 1897, mulți din locuitorii comunei se deplasau la Câmpina.

Începând cu 1968 , ITA Câmpina, deschide traseul auto pentru călători, la început până în Șotrile și ceva mai târziu până la Vistieru. La început transportul călătorilor era făcut cu ajutorul unor camioane, amenajate cu prelate pentru a fi protejați călătorii de ploaie, zăpadă și de curenții de aer, iar călătorii stăteau pe niște bănci mobile, din lemn, bănci primitive care la curbe se răsturnau și oricând îți puteau afecta picioarele. Mai târziu, aceste camioane au fost înlocuite cu niște dube, în care intrarea se făcea pe o scăriță din spate. Fiind mulți navetiști, nefiind posibilitatea să se facă o aerisire corespunzătoare, nefiind sisteme de care să te poți prinde, te puteai ușor răsturna peste cei care stăteau pe canapele. Transportul cu aceste mijloace auto era un adevărat calvar. Era greu să se introducă autobuze deoarece drumul era puțin pietruit, greoi pe timp umed, foarte greu pe timp de iarnă când, uneori, nu mai circulau, datorită zăpezii, poleiului și pantelor mari.

După 1989 și mai ales după ce acest drum a fost declarat drum județean și s-au realizat multe lucrări de  modernizare, de pietruire, de fixarea parapeților, de fixarea zonelor cu alunecări de teren, Societatea de transport auto pentru călători “Valea Prahovei” a introdus microbuze în care condițiile de călătorie erau mulțumitoare. Numărul de navetiști, în 2001, era de 185. Această societate a continuat transportul persoanelor până în  noiembrie 2001, dată de la care refuză să mai efectueze transportul călătorilor pe traseele Câmpina-Șotrile și Câmpina –Pietriceaua, din cauza stării drumurilor, a dificultăților întâmpinate în transportul călătorilor mai ales în perioada rece a anului.

În 2003 transportul în comun se realiza de către firmă SC CÂMP SRL Campina, cu mașini de tip duba, iar din 2007 transportul public era asigurat de către societățile: SC DUMIORI SERV SRL Ploiești și de către SC CORD IMPEX SRL Campina. Media zilnică era de 500 de călători.

După desființarea Școlii de 8 ani din Plaiul Câmpinei se punea problema că elevii cursurilor gimnaziale să se deplaseze la Școală gimnaziala din Șotrile, la început pe jos. Mulți din elevii care proveneau din Plaiul Câmpinei, mai ales din cartierul rudari, frecventau sporadic școala din Șotrile, mai ales în cursul iernii și pe timp urât. După desființarea Școlii cu clasele I-IV, din Plaiul Câmpinei, a școlii cu clasele I-IV din Vistieru,  numărul copiilor care trebuiau să se deplaseze la Șotrile era mai mare și se punea problema dotării Consiliului local Șotrile cu un microbuz care să transporte acești elevi. Deși s-a dat o hotărâre de guvern, în acest sens în 2007, de abia în 2008 a fost transferat un asemenea microbuz(8+1 persoane), de la Inspectoratul  școlar județean Prahova. Era un microbuz cu capacitate mică și nu putea face fața numărului relative mare de elevi . De aceea primarul, Davidescu Daniel-Bogdan ,anunță că în curând Consiliul județean Prahova și Inspectoratul județean v-a repartiza un microbuz de capacitate mai mare(18+1 persoane). În această perioadă se va angaja și un șofer profesionist. Ulterior prin programul PHARE se repartizează, ulterior, un microbuz, pentru transportul elevilor, care valora 30000 de euro și care, după program, rămânea al școlii, iar după 2015 se propune schimbarea microbuzului școlar cu unul de 25 locuri(24+1 persoane).

Cei 12 copiii de vârsta școlară de la Lunca Mare ,fac naveta la școlile gimnaziale din Campina, se deplasează cu microbuzele și solicită, iar un consilier din acest sat solicita abonamente pe aceste mijloace de transport pentru acești elevi.

În perioada de început a locuirii acestor ținuturi, oamenii foloseau apa râurilor, apa care era nepoluata, limpede, bună pentru sănătatea oamenilor. Ceva mai târziu, când s-a diversificat activitatea locuitorilor, când numărul celor ce locuiau aici a crescut continuu, apa râurilor n-a mai fost suficientă și nici prea potabilă. Atunci, a trebuit să se construiască fântâni. Apele freatice se găsesc la adâncimi mici, sunt cantonate în depozitele sedimentare de versant, la baza pietrișurilor și nisipurilor de terase în conurile de dejecție.

Din datele pe care le avem, în 1911, erau 2 fântâni cu apă, cu roata, 4 puțuri cu cumpănă, care aveau adâncimea cuprinsă între 3 și 10 m, 33 fântâni cu apă, care aveau adâncimea de 1-3 m, cu apă mai puțin potabilă, mai mult pentru fierturi și pentru adăparea animalelor domestice. Din aceste fântâni apa se scotea cu donița și se transporta cu cobilița, până la gospodăria fiecăruia. În 1936 se discută construirea unei fântâni din Plaiul Câmpinei pentru alimentare cu apă a locuitorilor deoarece aceștia” se alimentează cu apă din niște bolboci de unde bea și vitele locuitorilor precum și cele 30 de familii de țigani rudari. Construcția fântânii se va face cu claca , cu premilitari etc.”.

În anul 1958 existau 52 fântâni publice pentru apă potabilă și 18 fântâni particulare. Din aceste fântâni, cele publice erau corespunzătoare  cam 20%, pe când cele particulare corespundeau în proporție de 80%. Numărul fântânilor a rămas cam același și în anii 1967, 1971, 1973, până în 1978 când s-au construit încă 12 fântâni, iar în 1980 s-au amenajat 20 fântâni, printre care și cele din Bocana și rudari, din Plaiul Câmpinei. Aceste amenajări ale fântânilor au continuat și I 2001, când s-au amenajat fântâni țărănești pentru adăparea animalelor în punctele: “Carpen”, “Biserică” și “Bazin”, amenajarea fântânii din punctele “:Stanciu”, “valea lui Andrei” și “Nelus”, din Vistieru, a fântânii din punctual “Bolboceanu”, din Plaiul Câmpinei, a unei fântâni publice din Lunca mare, etc.

În 1971,dintre fântânile existente( 52 fântâni publice și 24 fântâni particulare) aveau o igienă necorespunzătoare, multe cu aspect de părăsire, neîmprejmuite, fără găleți, la unele, apa provenită din ploi sau din topirea zăpezii se scurgea în fântâni. În 1974, 80% din fântânile publice(52 fântâni) erau necorespunzătoare, iar din cele particulare(28 fântâni) 40% erau necorespunzătoare. Pe timpul secetos din cursul unui an de zile, multe dintre aceste fântâni secau, iar locuitorii unor sate( Șotrile,  Vistieru, Plaiul Câmpinei) trebuiau să se deplaseze pe distanțe mari  ca să-și asigure apă potabilă pentru ei și pentru animale. În Plaiul Câmpinei, cei din jumătatea de sud a satului, care de obicei luau apa de la o fântână din Bocana, trebuia să aducă apă, cu cobilița, de la fântâna lui Gheorghe Stanciu sau de la cea din rudari.

Se punea problema construirii de bazine pentru depozitarea și tratarea apei  colectata din izvoare. Această acțiune a început încă din 1958, când s-au construit bazine pentru apa în Plaiul Cornului, cu dimensiunea de 3x4x3 m, apoi în satul Șotrile, încă două, din care unul era în punctul ”Fete”, bazine  din beton, încă cu dimensiuni mici (3x4x3 m și 2x4x2 m).

Satul Seciuri dispunea de un sistem centralizat de alimentare cu apă de izvor, colectata în bazine, încă din 1955-1960 și care din 1967 a alimentat și fosta colonie a șantierului hidrotehnic de la Paltinu. În anul 1973 se realizează lucrări pentru extinderea rețelei de apă potabilă în acest sat. Anul următor, 1974, s-au construit două bazine de acumulare pentru apă, din cele trei aprobate de Consiliul local Șotrile, din care se puteau alimenta 40 de gospodarii. Mai târziu, tot pentru alimentarea cu apă a acestei localități și satului Plaiul Cornului, în 1979, se acorda, fiecăruia dintre aceste suma de 10000 lei.

Într-o adresă a Consiliului local din 07.01.1999, către Prefectura județului Prahova și Consiliul Județean Prahova se comunică că în comună Șotrile “alimentarea cu apă se face din fântâni, iar în Plaiul Cornului și Seciuri cetățenii și-au unit forțele, au captat firicele de apă pentru a se alimenta, iar în Plaiul Câmpinei, Șotrile și Vistieru nu s-au făcut amenajări din lipsă de fonduri”. În 2001 se arata că “alimentarea cu apă se face numai din fântâni, nu este sistem de canalizare cu instalații de epurare, nu există rețea de apă , nu există gaze natural”.

Consiliul local Șotrile aprobă, în 1 septembrie 2003, executarea lucrării : “Alimentarea cu apă sat Șotrile”, prin construirea a două bazine , racordate prin conducte de PVC și a instalației aferente: pompe, tablou electric, plus manopera, pe 150 metri liniari. Suma necesară pentru realizarea acestei investiții a fost de 80 mil. lei, cu apă din fântâni publice.  Inițial această lucrare a început la Școală din satul Șotrile, apoi în alte 3 zone ale acestui sat.

În Vistieru s-a introdus apa din surse proprii, amenajând fântâna din care va fi luată apă și bazinele de colectare a apei. În 2011 se aloca 20000 lei pentru alimentarea cu apă în acest sat și pentru aceasta este nevoie de construirea unui bazin în punctul “Brebeanca”, o pompă performanța de 2700 lei, cablul de transport apa, piese pentru asamblarea furtunii și ciment. După ce s-a luat hotărârea nr.25/01.09.2003,în timpul în care era primar Mănescu Vasile,  anii 2003, 2004,  și continuând cu 2005, 2006, în satele Șotrile și Vistieru au fost realizate lucrări de aducțiune  apa provenită din izvoarele existente pe raza acestora, mai multe pompe, dar apa nu era îndeajuns de potabilă și se folosea mai mult pentru spălat, pentru udat grădinile de legume și zarzavat, pentru adăparea animalelor s.a. Această apă conținea nitriți și nitrați.

În 1994 se prezintă studiul hidrologic pentru alimentarea cu apă  a comunei Șotrile, iar în 2007 se realizează un studiu de fezabilitate cu privire la alimentarea cu apă în comună Șotrile, în suma de 11000 lei.

Încă din luna noiembrie 2009 se aprobă asocierea comunei cu cei de la Consiliul județean Prahova pentru realizarea investiției: “ Alimentarea cu apă în satele Plaiul Câmpinei și Lunca Mare”, Consiliul local va participa cu o cotă de 10%, la realizarea acestui obiectiv. Finanțarea acestui obiectiv se va face în baza Hotărârii Guvernului nr. 557/1997 și pentru aceasta erau deja repartizată suma de 600 mil. lei, din cele  22 miliarde lei pentru aceasta  investiție.

Mai târziu, în dată de 19 iulie 2012, într-o ședință ordinară a Consiliului local Șotrile, se aprobă asocierea comunei cu județul Prahova în vederea realizării acestei investiții: Alimentarea cu apă în comună Șotrile”.

Anul 2009 este anul în care au început lucrările la investiția aducțiune apă potabilă în Plaiul Câmpinei și Lunca Mare, instalându-se conducta  pe circa 80% din traseu.

Deși, în Șotrile și Vistieru era o rețea de alimentare cu apă din fântâni, colectata în bazine, această apă nu era corespunzătoare și nu putea asigura necesarul de consum al celor două sate. Era nevoie de o sursă puternică de apă potabilă, de calitate, care să asigure pe toată durata unei zile consumul de apă pentru locuitorii acestor sate. Astfel , în 29 ianuarie 2014, se aprobă și se însușește documentația tehnico-economică, faza de proiect tehnic și detaliile de execuție pentru “Extindere rețea de alimentare cu apă potabilă în satele Șotrile și Vistieru”, documentație întocmită de SC CONSDATA PROIECT SRL Bănești. Valoarea investiție viitoarei investiții era de 1502260 euro sau 6685510 lei.

În ședință ordinară a consiliului local Șotrile, din data de 23 februarie 2017, se aprobă  asocierea comunei cu județul Prahova și participarea comunei Șotrile , în cota de 10%, cu privire și la “Extindere alimentare cu apă în Șotrile și Vistieru”, iar în 1 martie 2017, într-o ședință de îndată, se aprobă cofinanțarea acestei extinderi cu o valoare de 277594 lei, din cei 6623268 lei.

Stația de pompare a apei către cele două sate și apoi și către Șotrile și Vistieru(SP1), a fost amplasată în incinta stației de tratare a apei Voila, sursa Paltinu, cu o capacitate de 8 mc/oră și cu o putere de 7,5 KW. Conducta de aducțiune a fost amplasată de-a lungul drumului județean DJ102 I, pe o lungime de 1,31 Km, apoi de-a lungul drumului ce leagă DJ102 I cu DJ207, la intrarea în satul Plaiul Câmpinei, pe o lungime de 0,83 Km, până la amplasamentul primei stații de pompare(SP2), din satul Plaiul Câmpinei. Până la această primă stație de pompare, din sudul satului Plaiul Câmpinei, conducta se desfășura pe o lungime de 2,13 Km, fiind din polietilena de înaltă densitate și cu secțiunea de 140 mm.  De la această stație conducta străbate Plaiul Câmpinei până la Gospodăria de apă(GA1) aflată în partea Nordică a satului, lângă casa lui Costică Davidescu, unde se afla un rezervor de acumulare suprateran, din structură metalică, de 150 mc, cu un diametru de 6,11 m, înălțimea de 6,6 m și o stație de pompare(SP3), de 6,74 mc/oră, cu o putere de 3 KW.

De aici conducta pentru Lunca Mare și Șotrile-Vistieru, urmărește DJ207, la început până Gura Lunca Mare, cu secțiunea de 125 mm și din decembrie 2018 a fost instalată și conducta spre Șotrile , tot urmărind creasta Dealului Plaiul Câmpinei, pe lângă DJ207, pe lângă Cucuiatu, până la vârful Pietriș, unde este amplasat un bazin de acumulare pentru apă(GA3), necesar pentru alimentarea satelor Șotrile și Vistieru, cu un volum de 400 mc. Tot aici este și o stație de pompare(SP4), cu o pompă de 5,5 KW putere. Conducta de aducțiune de la gură Lunca Mare și până la vârful Pietriș, are o secțiune de 125 mm, iar lungimea este de 2,3 Km.

Din conductă de aducțiune care vine de la Plaiul Câmpinei, la intersecția cu drumul spre Lunca Mare, se desprinde o conductă, în lungime de 0,88 Km, către Gospodăria de apă(GA2) de la Lunca Mare, compusă dintr-un rezervor de acumulare de 200 mc, cu diametrul de 6,11 m, înălțimea de 8,11 m și o instalație de tratare a apei cu hipoclorit de sodiu, amplasată într-un cămin alături de rezervor și o stație de pompare(SP3).

Rețeaua de distribuire a apei în Plaiul Câmpinei este de 2,52 Km, iar în Lunca Mare de 5,3 Km, conducta are o secțiune de 63 mm.

Lucrările de alimentare cu apă a localităților Plaiul Câmpinei și Lunca Mare au fost terminate în 2013 și urma realizarea branșamentelor. În noiembrie 2012, pentru finalizarea lucrării de racordare  la rețeaua electrică a acestei investiții a fost alocată suma de 100000 lei .A fost pusă în funcțiune în 2014 , 17 km de rețea , cu 14 conducte de apă potabilă, fiind alimentate 365 gospodarii și 6 agenți economici. Dup ace a fost pusă în funcțiune, a fost predată rețeaua de alimentare cu apa societății HIDRO Prahova.

În 2014 se deleagă că operator al rețelei de apă din Plaiul Câmpinei și Lunca Mare, societatea SC UTILITĂȚI APASERV SRL Cornu, prin reorganizarea serviciului de Gospodărire Comunală Cornu, cu acționar unic Consiliul Local Cornu. Gestionarea rețelei de apă din comună Șotrile de către această societate din Cornu a fost aprobată de Consiliul local Șotrile, în februarie 2015, pe o perioadă de 20 de ani. Tot la această ședință a Consiliului Șotrile se aprobă asocierea comunei Șotrile cu comună Cornu, în vederea participării în calitate de membru asociat la SC UTILITĂȚI APASERV Cornu SRL având ca obiect “Captarea, tratarea și distribuirea apei”. A fost desemnat și delegatul comunei Șotrile la Adunarea Generală a asociaților  în SC UTILITĂȚI APASERV Cornu, în persoană domnului Brezeanu Constantin Ciprian, din Plaiul Câmpinei.

În 2014 se estimă că se vor livra consumatorilor din cele două localități 5000 mc apă, consumul de energie electrică fiind de 1,71 KW/mc apă. Tariful de racordare era stabilit la 230 lei/prestație, fără TVA, proiectul tehnic era de 135 lei/prestație, fără TVA. Iar elaborarea contractului era de 12 lei/prestație, fără TVA. Prețul  unui mc de apă livrată era de 3,80 lei, care includea și cota de dezvoltare de 6,1%.. În acel moment erau 40 de utilizatori, cu contracte,  la sistemul public de alimentare cu apă. Cantitatea de apă furnizată litri/om/zi era de 90, iar pentru Plaiul Câmpinei  cantitatea maximă care putea fi livrata pe oră era de 3,77 mc, iar pentru Lunca Mare de 5 mc/oră.

Pentru satul Plaiul Cornului, care deja avea o rețea proprie de alimentare cu apă din izvoare și colectate în bazine de beton încă din 1958,îmbunătățită după 1973 și până în 1980, în 2013 existau două variante de aprovizionare cu apă: un proiect realizat de orașul Breaza, care cuprindea și Plaiul Cornului și un alt proiect al comunei Șotrile , cu branșarea la rețeaua de apă a orașului Breaza.

În ședința de îndată din 17 noiembrie 2017 se aprobă majorarea capitalului social  al SC UTILITĂȚI APASERV Cornu de la 320100 lei, la 410100 lei prin aducerea unui aport în numerar de 900000 lei. În acest caz, la cei 2000 de abonați ai acționarului majoritar din Cornu, avea 4100 părți sociale, iar comuna Șotrile, cu 200 de abonați, avea 351 părți sociale. O parte socială valora suma de 100 lei.

Problema curățeniei spațiilor publice și particulare a fost în atenția autorităților încă de la înființarea acestora. Pe atunci fiind puține locuințe, puține spații fără păduri acest lucru era mai dificil de observat. Pe timpul domniei lui Mihai SUTU, așa cum reiese dintr-un document din 1783, de strângerea băniilor dăjdiilor, , de judecarea unor pricini, de luarea unor hotărâri la nivelul unei comunități, de pedepsirea și chiar de arestarea unor împricinați, în afară îndatoririlor principale cu privire la paza potecilor și a plaiului, se ocupau plăieșii. Aceștia erau conduși de un vătaf și răspundeau în fata înalților dregători și uneori în fața domnului. De abia din 1833, comună era obligate prin lege să ridice o casă a satului, adică un local de primărie, unde se va păstra arhivă, se va întruni consiliul și slujbașii sătești, precum și jedecatoria săteasca de pace sau “județul” sătească. Domnitorul Barbu ȘTIRBEY organizează, în 1851, sfatul  sătesc format dintr-un părcălab, un reprezentant al proprietarului moșiei și 2-4 consilieri, aleși de cetățenii care plăteau “capitația.

Legea, care face o profundă organizare a comunelor apare în 1864, fiind numită “legea lui Cuza”. Prin această lege sunt fixate principiile, regulile după care se vor organiza comunele, mai ales cele rurale. Printre altele se menționa că fiecare comună trebuie să aibă o casă, o primărie, un primar și un consiliu comunal, alese de locuitorii comunei cu drept de vot.

Era normal ca sfatul satului sau consiliul comunal , sub conducerea pârcălabului sau a primarului, să i-a măsuri pentru menținerea ordinii, pentru menținerea curățeniei, pentru depozitarea unde trebuie și cum trebuie a gunoaielor. Puține date se referă la acest lucru, când, deși era o conducere și un sfat al satului, nu există o primărie unde să se întâlnească cei aleși și unde să ia anumite hotărâri. Și atunci, când drumurile erau cele naturale, se avea în vedere că gunoaiele să nu se arunce în locuri publice, ca să se facă curățenie în curtea fiecăruia, dar și pe drum, în fața casei. Prin 1911 erau amendați locuitorii, de către primărie, care aveau la locuințele lor “băligar în curte, curtea nemăturata și stradă din dreptul lor”.  Pentru că nu s-a conformat , Paraschiva Necula David, din Lunca Mare, la 15 iunie 1911, a fost amendată cu 5 lei.

Tot în 1911, în vremea în care era primar Stan I. Davidescu și notar Ștefan RĂPEANU se punea în vedere locuitorilor comunei : “ reperarea gardurilor la fiecare gospodărie, să se văruiască casele afară și înlăuntru, să curețe curțile de băligar, care va fi dus la câmp, să curețe șanțurile și drumul în dreptul fiecăruia, să măture curțile că tot timpul să fie curat, nu se va lăsa porci pe stradă și nici un fel de animal ca să umble singur pe străzi”.

Mediul înconjurător a stat mereu în atenția autorităților. Acțiunile de protecția mediului nu erau organizate și conștientizate de către locuitorii acestor ținuturi. Pentru a-și face un teren pentru cultura plantelor, pentru a avea o suprafață cu pășune pentru hrana animalelor, pentru a construi o locuință, pentru poteci și apoi pentru drumuri, a fost nevoie să se taie pădurea. În acest fel s-au creat dezechilibre natural, intensificându-se activitatea torențială, formându-se conurile de dejecție, văile au evoluat, lărgindu-se,  apărând alunecările de teren. A fost nevoie să se oprească tăierile de pădure, să se planteze în locurile în care pădurea a dispărut, puieți de arbori, să se planteze pomi fructiferi, să se micșoreze acțiunea destructive a torenților prin realizarea de mici baraje din împletituri de nuiele, apoi din beton, da fie drenate apele de scurgere provenite din precipitații pentru a opri alunecările de teren etc.

Printre factorii important, alături de conducerea comunei, a fost școală, cu elevii săi, îndrumați de cadrele didactice, De la legea rurală din 1864,dată pe timpul domnitorului A. I. CUZA și până după cel de al doilea război mondial, fiecare scoală avea un teren al său de 1 ha, unde elevii îndrumați de învățători și apoi de învățători di profesori, învățau cum să sădească un pom, cum să cultive anumite plante, cum să le îngrijească, când  și cum sale recolteze etc. E demn de menționat că elevii luau parte cu plăcere la aceste activități, căpătau deprinderi practice în acest domeniu, contribuind la protejarea mediului în care trăiau.

Între cele două războaie mondiale, la inițiative lui Spiru Haret, în fiecare an, la 1 aprilie, se e organiza “Sărbătoarea arborilor”, nu se mai țineau cursuri, elevii mergeau cu învățătorii la plantat de puieți de arbori de pădure sau de pomi fructiferi. Acțiunile acestea au fost numeroase și s-au desfășurat continuu. În sudul satului Plaiul Câmpinei era o mare râpă, iar în 1946 elevii au plantat puieți de salcâm, sub îndrumarea învățătorului ȘTEFĂNESCU, făcând ca terenul de aici să devină stabil. În timpuri recente, după 2010, aceasta plantație de salcâmi a fost tăiată fără să se dea explicații, iar dezechilibrul creat a dus la prăbușirea unei porțiuni din DJ207,în curbă din apropierea vf. Popii. Au fost perioade în care tăierile arborilor din pădurea comunei se făceau controlat, cu aprobări de la organele silvice, numai pentru strictă necesitate. Acțiunile elevilor, mulți deveniți după 1949 pionieri, au fost prezente în toată perioada comunistă, dar numai pe terenurile ce aparțineau comunei, terenurile școlare fiind luate de stat. Numai în anul 1970, la nivelul comunei, elevii și pionierii, au plantat 30000 de puieți de arbori de pădure.

După căderea comunismului în urma evenimentelor de la sfârșitul lui decembrie 1989, slăbind puterea organelor de conducere ale comunei, ale miliției, devenită poliție, o înțelegere greșită a libertăților cetățenești, au dus la acțiuni care au afectat negativ mediul înconjurător. Unii dintre locuitorii comunei, că de altfel în întreaga țară, au tăiat, fără aprobare, arbori din păduri, și-au însușit, fără a avea dreptul, anumite suprafețe de teren etc. Mari distrugeri de pădure s-au observat în apropierea cartierului rudari din Plaiul Câmpinei, lemnul furat fiind folosit la foc, pentru construcții, unii făceau comerț cu lemnul furat, alții din sate, având circular foloseau lemnul din pădure fără aprobare și fără vreun drept.

Ca urmare a activităților economice diverse, s-au înmulțit cantitățile de gunoi, fie industrial, fie menajer, fie de la creșterea animalelor. A apărut necesitatea creării unor puncte pentru depozitarea gunoaielor. Mult timp gunoaiele din curtea oamenilor erau în mare parte arse. În acest fel poluarea aerului se accentua. Atunci s-a hotărât că aceste gunoaie să nu mai fie arse, să fie depozitate în anumite puncte și de aici să fie transportate în zonele special alese.

În 1975 se stabilesc punctele de depozitare a gunoaielor din gospodăriile cetățenilor astfel: punctual Pietriș(Șotrile), punctul Ruptura (L. Mare), punctul Ion ANDREIAȘ – ruptura (Plaiul Câmpinei), punctual Gheorghe NICĂ - ruptura (Plaiul Cornului), punctual Nicolae DOGARU - ruptura(Vistieru), punctual Ion VASILESCU (Seciuri) și punctual Valea Bătrânei (rudari-Plaiul Câmpinei).

În 1976 aceste puncte au fost schimbate astfel: valea Boncului pentru Vistieru, punctual valea Fiarelor pentru Seciuri, punctual Burchi în Plaiul Cornului, Pentru Plaiul Câmpinei erau punctele pădurea Voile și izlazul Tranzi, iar pentru Lunca Mare la cimitir. În 1981 s-au stabilit alte puncte pentru depozitarea gunoaielor, după cum urmează: pentru Șotrile punctele Pietriș și Cucuiatu, pentru Vistieru punctele Coasta Popii și Bulgara, pentru Seciuri la școală, pentru Lunca mare în punctele tunel și baba Ioana, pentru Plaiul Cornului la Gurgi, iar pentru Plaiul Câmpinei la Bolboceanu și Costică Andreiaș.

Cu toate că s-au stabilit aceste puncte aruncarea gunoaielor se făcea, de către unii cetățeni certați cu legea, la întâmplare. Pentru a se evita poluarea văii Doftanei, în 2000, primăria din comună Șotrile a încheiat  un contract cu SC FLORICON Campina, amplasându-se 4 containere  a câte 4 mc fiecare, în 4 puncte ale văii Doftanei, care se ridicau de două ori pe lună(32 mc/lună). Au fost desemnați 4 cetățeni ai comunei, din zonă (Roman Tamara, pentru baraj-aval, Roman Georgiana, pentru punctual bufet, Bancsu Eugeni, pentru stația de sortare și Fane HIRSU, pentru punctual Cheia), care confirmau ridicarea containerelor.  Contractul încheiat în dată de 6 septembrie 2000, între Consiliul local Șotrile, prin reprezentantul său Pisalita Traian-primar și SC FLORICON SALUB SRL Câmpina, prin reprezentantul Florin CONSTANTINESCU - director, prevedea colectarea, transportul și depozitarea reziduurilor menajere și industrial, colectarea gunoiului de grădină, moloz, alte reziduuri, amenajarea și întreținerea rampei de gunoi.

În 2001 cele 4 containere de pe valea Doftanei erau plasate în următoarele puncte: la barai-aval, la bufetul din Lunca Mare, la stația de sortare Lunca Mare și și la satul de vacant punctual Cheia. Deșeurile menajere din Seciuri, Lunca Mare și Plaiul Câmpinei erau ridicate de SC PLORICON Campina, iar cele din Șotrile, Vistieru și Plaiul Cornului se ardeau sau se îngropau, așa cum reiese dintr-o adresă către Inspectoratul pentru protecția mediului din Ploiești, Compartimentul Gestiune deșeuri și substanțe.

În Programul propriu al Consiliului local Șotrile pentru gospodărire comunei, din 2002, sunt cuprinse mai multe măsuri pentru conservarea mediului și anume: asigurarea unei permanente curățenii a albiei râului Doftana, prevăzându-se amenzi pentru contravenienții care nu respecta aceste reguli și pentru cei care nu întrețin și curățenia locuințelor proprii. Gunoiul menajer va fi colectat și depozitat la groapa ecologică de le Bănești.

Până la 31.12.2003 gunoiul menajer din zona râului Doftana era depozitat în cele 4 containere de câte 4 mc fiecare și ridicat de câte două ori pe lună de către SC FLORICON SĂ Campina. Datorită costului mare s-a reziliat contractual, containerele erau repede umplute cu deșeuri de către rezidenții din Valea Doftanei. Prețul pentru colectarea, transportul și depozitare deșeurilor era de 12 euro/tonă pentru persoanele fizice și 15 euro/tonă pentru persoanele juridice. Se solicita firmei colectoare încetarea ridicării gunoiului menajer de la locuitorii comunei Șotrile începând cu data de 01.01. 2004, din lipsa banilor la buget.

De la această dată s-a hotărât înființarea serviciului public de salubrizare, pe timpul când era primar Mănescu Vasile.

În 25 martie 2005, într-o ședință ordinară a Consiliului local se prezintă și se aprobă proiectul privind asocierea cu alte consilii locale(Secăria, Adunați, Provița de Jos și Provița de Sus) cu privire la înființarea centrului zonal de salubrizare. A urmat asocierea comunei  cu județul Prahova în vederea constituirii  Asociației de dezvoltare intercomunitara “Parteneriatul pentru managementul deșeurilor din Prahova”, apoi aprobare a proiectului de hotărâre privind “Actul Constitutiv și Statutul  Asociației de dezvoltare intercomunitara de utilități publice pentru serviciul de salubrizare “Parteneriat pentru managementul deșeurilor din Prahova”.

Serviciul de salubrizare, în 2007, este concesionat firmei SC ITECOL TEHNICA SRL Ploiești, care presta, în comună Șotrile, doar activitatea de colectare, transport și depozitare centrală a deșeurilor menajere de la utilizatorii casnici, instituții publice. Restul activității de salubrizare realizându-se prin grija autorităților locale. În noiembrie 2007  aceste servicii erau folosite de 178 persoane fizice, capi de gospodarii, cu contracte și și 14 persoane juridice.

Tot în 2007 se aprobă planul privind activitatea de colectare selectivă și de valorificare a deșeurilor biodegradabile depozitate. În acest sens sunt aduse eurocontainere la primărie, la Plaiul Câmpinei, La Lunca Mare, în care se vor colecta: plastic, hârtie și sticlă.

Acțiunea de colectare și valorificare a deșeurilor se realiza încă din 1952 când, pionierii și elevii, colectau hârtie, cioburi de sticlă, vase menajere ș.a. Unitățile de pionieri din fiecare scoală aveau plan de colectare la sticle, borcane, deșeuri de hârtie, fier vechi, deșeuri de textile etc. Sticlele și borcanele trebuiau să fie în bună stare, să nu aibă gura ciobită deoarece erau folosite, din nou, în industria alimentară. Acestea erau predate la centrele de colectare de la Campina, iar banii încasați erau folosiți pentru cumpărarea unor material sportive, cărți, etc.

Tot în perioada comunistă comitetele de partid și cele ale UTC(Uniunea Tineretului Comunist) aveau de asemenea plan de colectare pentru aceste material refolosibile. Se organizau “întreceri socialiste” între organizațiile de la nivel local și județean și se premiau câștigătorii.  Astfel, la nivelul comunei Șotrile, în anul 1984, s-au colectat 14400 kg fier vechi, 442 kg hârtie, 839 Kg deșeuri textile, sticle și borcane în valoare de 14000 lei, etc.

În 2015 deșeurile menajere colectate erau transportate la groapa ecologică de la Boldești-Scăieni. Pentru că prețul pentru fiecare tonă adusă la această groapă era mare, se împuternicește dl. Primar Davidescu Daniel Bogdan să voteze în Adunarea generală a Asociației de dezvoltare intercomunitara “Parteneriatul pentru managementul deșeurilor PH” ajustarea tarifului din depozitul de la Boldești-Scăieni.

În martie 2017 deșeurile menajere, pentru 11 localități rurale, din zona de colectare 7, în care era cuprinsă și localitatea Șotrile, se transfera la Campina și apoi la Boldești-Scăieni, costul pentru o tonă de deșeuri depozitată era de 67,88 euro.

La început oamenii au ocupat terenurile pe care și-au construit o mică casă, au defrișat o parte din pădure pentru a-și cultiva ceva plante de cultură pentru hrana familiei. Erau cetățeni liberi, care comunicau greu între ei fiind separate de pădure. În Șotrile, după spusele bătrânilor satului, cei veniți din Transilvania, ulterior din alte părți ale țării, s-au așezat pe terenul a cărui arendaș era Șetraru Gheorghe. Și în celelalte părți ale comunei , înainte de anul 1800, Oamenii care veneau fie din Transilvania, fie din Muntenia, din Oltenia, etc., găseau condiții bune de adăpost, locuri sigure față de urmăritori

Prin cumpărarea terenurilor de către anumiți boieri, țăranii  deveneau aserviți acestora. Boierii aveau grijă ca țăranii aserviți să-și îndeplinească obligațiile, prin interzicerea strămutării de pe moșie, precum și introducerea unor noi prestații în muncă, fără să existe vreo limita. În perioada formării acestor localități, pe timpul Domnitorului Constantin Mavrocordat, în alte părți ale Țării Românești, mulți dintre țăranii aserviți fugeau de pe moșii. Din această cauză domnitorul a fost obligat să dea un așezământ(hrisov) prin care țăranii fugiți să se întoarcă pe orice moșie doreau, iar foștii stăpâni nu aveau dreptul să-I mai urmărească.

Pe locurile pe care se afla astăzi comună Șotrile regimul impus de boierii prezenți aici( cei din familiile Cantacuzinilor, Lupoienilor, Baicoienilor, Câmpinenilor, ceva mai înainte de mănăstirea Cernica și mănăstirea Sinaia) . nu era atât de sever și țăranii aserviți erau numiți țărani clacași sau locuitori pe moșii. Țăranii clacași primeau o anumită suprafața de teren pentru casa și grădină, dar și pentru culturi și pentru acestea erau obligați să lucreze un număr de zile, de claca, pe moșia boierului respectiv. Țăranii liberi și clăcașii  plăteau impozite directe, care cuprindea la rândul lor capitația, care era un impozit pe persoane și impozitele cu caracter excepțional. Acești contribuabili purtau numele de birnici.

Clăcașii erau categorisiți în: clacași fruntași care dețineau 4 boi, clacași mijlocași, cu 2 boi și clacași pălmași, mai corect spus clacași săraci, fără boi. În comună Șotrile erau, în majoritate, clacași mijlocași și codași. În urma reformei din 1864, din timpul Domnitorului A.I. CUZA, se preciza că “sătenii clacași sunt și rămân proprietari pe locurile supuse posesiunii lor, în întinderea ce se hotărăște prin legea în ființa”. Suprafața de teren pentru care se recunoștea dreptul de proprietate al țăranilor împroprietăriți era în funcție de numărul de vite pe care aceștia le aveau. A. I. CUZA, prin această lege a desființat și regimul clăcașiei , deci dijma și celelalte obligații către boieri, în schimbul unei despăgubiri pe care țăranii trebuiau să le plătească pe o durată de 15 ani. În comună nu s-au arendat pământurile foștilor clacași și însurăței și se cultivau de ei și de către moștenitori.

Încetul, cu încetul, după înființarea localităților de pe raza actualei comune Șotrile,  luat naștere o obște, cu specific pastoral și mai puțin agrar. Treburile obștei erau conduse și controlate de către Sfatul bătrânilor. Satele erau la început, comunități “devălmașe”, care lucrau de-a valma pământul, aveau în proprietate comună terenurile, pădurile, apele. Termenul de devălmășie a fost folosit pentru prima oară de Henri H, Stahl. La nivelul acestei comune devălmășia s-a păstrat mult timp, mai ales în folosirea izlazului comunal pentru vitele sătenilor.

În acele timpuri posesiunea pământului era pasagera deoarece, în devălmășia originară , se practică o agricultură itineranta(mutatoare), se cultivă un teren până când devenea infertil, produsele agricole, obținute de pe un asemenea teren, erau din ce în ce mai neînsemnate, atunci erau desțelenite noi terenuri din pământul devălmaș al satului, care era mult mai fertile decât cel folosit mai înainte. După niște ani, când și noul teren devenea infertil, țăranii reveneau la vechiul teren care se “:odihnise” și devenise din nou mai fertil. Atunci nu se foloseau îngrășămintele naturale pentru fertilizarea solului.

Obștile devălmașe libere reprezentau un adevărat model de democrație țărănească, fără a avea un lider sau un stăpân boier, fapt ce presupunea o egalitate a tuturor membrilor obștii respective. Putem spune că erau ca niște asociații egalitare alcătuite din mai multe gospodarii și cu reprezentanți din rândul lor, din cei mai în vârstă, înțelepți, cu o viață nepătată cu autoritate, grupul “bătrânilor înțelepți și buni”. De aici și zicalele: “bătrânii sunt sfinții satului” sau” Cine n-are bătrâni să-i cumpere”.

În primele obști sătești judecățile erau făcute de către acești bătrâni, după legi nescrise , transmise , moștenite de la înaintași, legi bazate pe cutume, obiceiuri arhaice, mituri și erau păstrate cu sfințenie de bătrânii satului. Care judecau toate delictele din comunitate. Aceste legi nescrise erau numite “legea pământului”, “legea firii”, “legea strămoșească”, “obiceiul pământului” etc, care, după unii autori, veneau din cultura dacică și care au suferit influențe slave, germanice sau de drept roman.  “Oamenii buni și bătrâni”, cu un comportament prin care dovedeau calitățile corespunzătoare pentru aceste funcții în comunitatea respective, judecau conduita și faptele membrilor acelei comunități.

Lumea rurală se conducea după cutume, fiind puțin receptivă la la elementele de noutate. Tipurile principale de locuințe erau bordeiul semi îngropat și locuința de suprafața căptușită cu bârne acoperite cu crengi, stuf, peste care se punea pământ. Erau înconjurate de anexe (grajduri, hambare) și grădini. Vatră era indispensabilă, iar mobilierul era foarte sărac. Hrana era simplă și puțin variată, bazate pe ceea ce se obținea în gospodărie. Îmbrăcămintea era confecționată în casă, din lână sau din piei de animale. Locuințele aveau una sau cel mult două încăperi, aici se îngrămădeau membrii numeroși ai familiei.

La nivelul acestei comune devălmășia a existat încă de pe timpul primilor moșieri și s-a păstrat mult timp, mai ales în folosirea izlazului comunal pentru vitele sătenilor. Casă, grădină, curtea și ogorul din apropriere, aparțineau fiecărei familii, în timp ce fânețele, izlazurile, pășunile, apele și pădurile erau stăpânite în devălmășie.

După 1833, comună era obligate prin lege, să ridică o casă a satului , adică acea clădire care mai târziu s-a numit primărie, construită după planurile stăpânirii, unde se va păstra arhivă, unde se întrunea consiliu și slujbașii sătești, precum și judecătoria sătească de pace sau “județul sătesc”.

Mai târziu, în 1851, Domnitorul Barbu Știrbei este cel care va organiza sfatul sătesc, care era format din pârcălab, un reprezentant al moșierului sau al mănăstirii și 2-4 “deputați’, aleși de cetățeni care plăteau capitația și dintre fruntașii satului. Sfatul nu putea delibera în chestiuni legale pentru interesul satului, ci numai executa ordinele organelor administrative superioare. Aveau ceva atribuții pentru a judeca micile pricini dintre săteni  și cele între proprietari și clacași.

Până în 1856, instituția administrative a județului Prahova se numea Cârmuire, iar din 1864 s-a numit Prefectură.

În 1864 a apărut Legea Comunelor urbane și rurale a Principatelor Unite Romane, legea dată de Domnitorul A. I. CUZA. Înființarea comunelor și stabilirea unor reguli pentru înființarea acestora a dus la o bună organizare a acestor noi unități teritoriale.  Se arata că nici o comună nu va număra mai puțin de 500 de locuitori, iar satele având mai puțin de 100 de familii, ar declara că pot să susțină singure sarcinile comunale, se vor putea recunoaște că comune.

O cerință expresă a acestei legi era că fiecare comună să aibă o casă a comunei denumită primărie. Astfel construirea acestei primarii, în comună Șotrile, s-a realizat, după mai multe documente, în 1900. Nu există documente din care să reiasă unde funcționa primăria până la 1900, sigur se închiria o clădire din satul de reședință. În 1909 și mai apoi, în 1911, în unele documente din arhivă, localul primăriei, cu 3 încăperi, din zid se afla în stare “bunicică”. Terenul de 600 mp. repartizat conform legii din 1864,care valora 5000 lei, era mărginit pe trei părți: “răsărit, apus și miazănoapte” de izlazul comunal, iar la “miazăzi” cu șoseaua comunală. Localul de primărie, a fost construit din piatră și avea 3 camere și un antreu, fațada avea o lungime de 11 m. În față erau cele două birouri ale primarului și notarului, între care era un hol ce făcea legătura dintre cele trei camere. Biroul primarului avea dimensiunile de 3,80×4,00 m, biroul notarului cu aceleași dimensiuni ca cel al primarului, iar spre nord era sala pentru ședințe a Consiliului Comunal cu dimensiunea de 5,80×4,20 m. Întreaga suprafață a primăriei era de 62 mp. Localul primăriei era împrejmuit cu gard de țambre, “învelit cu table de fer”, cu 4 “use de brad” și trei ferestre. Pe lângă gard sunt plantați un cireș, un “vișen” și 18 tei, cu o vârstă de 18 ani, ceea ce arată că au fost plantați înainte de construirea primăriei. În curte era o latrină din scânduri cu ușa. La intrarea în curtea primăriei era un podeț cu un parapet de lați.

Între 1956-1957 s-au făcut lucrări de mărirea localului primăriei, devizele au costat 10000 lei, iar lucrările de constructive au costat peste 15000 lei. Aceste lucrări de extindere și de modernizare a localului primăriei, realizându-se și instalațiile electrice, s-au încheiat la 30 septembrie 1958.

După revoluția din 1989, în 1994si 1995, au avut loc alte lucrări de extindere, reparații și modernizare la localul primăriei, în urma cărora suprafață a crescut la 207 mp, iar numărul camerelor a ajuns la 8. Suprafața aparținând primăriei este de 800 mp. În 2006. În urma unor ploi puternică, terenul din spatele primăriei a fost afectat de o puternică alunecare de teren care a oprit planul de etajare și de modernizare a acestei clădiri. Alunecarea de teren lentă și instabilă, pe un front de 20 m și cu o lungime de 60 m. Fruntea alunecării s-a oprit la 3 m de spatele clădirii primăriei.

Prin prevederile legii rurale nr. 394/31 martie 1864, administrația comunei era încredințată unei persoane care era primarul comunei. Primarul era ajutat de un Consiliu, care la Șotrile era format din 7 membri(întrucât , conform legii, populația comunei era cuprinsă intre1500 și 3000 locuitori) și includea și primarul. Numele de primar vine din latinescul “primarius” sau de la francezul “primaire” care înseamnă cel dintâi.

Membrii consiliului erau aleși direct de către adunarea alegătorilor din comună. Aceștia trebuia să aibă vârsta legală de peste 30 de ani, să aibă domiciliul stabil în comună, cu cel puțin 6 luni înainte de alegeri,  și să plătească o contribuție de 48 lei, contribuție ce era folosită pentru drumurile din comună. Sunt alegători “fără nici un censu”, adică contribuție: preoții, profesorii, institutorii,  doctorii, avocații, medicii, inginerii, arhitecții, cu diploma recunoscute de guvern, precum și funcționarii civili sau militari retrași din serviciu, care trebuia să justifice că primesc o pensie de cel puțin 2000 lei.

Nu puteau fi alegători, indiferent de contribuția pe care o plăteau către stat : servitorii care primesc simbrie, cei cu interdicții, faliții nereabilitați, cei “osândiți judecătorește” la o pedeapsă criminală sau la o pedeapsă corecțională pentru mai multe delicate(“furtișag, abuz de încredere, înșelăciune, spargere de peceți și sustragere de acte depuse în locuri publice), cei ce țin case de prostituție și jocuri de cărți. Femeile nu aveau dreptul la vot.

Listele de alegători se întocmeau, în fiecare an, de către primărie, pe baza “ultimelor roluri de contribuțiuni” și se afișau în mai multe locuri din comună(primărie, cârciumi, biserica), în luna ianuarie. Reclamațiile trebuiau înaintate, în cel mult trei săptămâni de la data afișării, la Subprefect, care le înainta prefectului din județ. Orice persoană admisă în listele de alegători putea reclama înscrierea sau ștergerea oricărui individ omis sau nedrept înscris în lista alegătorilor din comună, din care și el făcea parte. Vârsta minimă pentru a fi alegător era de 25 ani.

Listele deja corectate și aprobate deveneau definitive de la 1 martie, pentru tot cursul anului, până la următorul 1 martie. Femeile nu aveau dreptul la vot, ci numai bărbații.

Adunarea alegătorilor se ținea în prima duminică a lunii noiembrie, iar alegătorii erau anunțați cu 15 zile mai înaintea zilei fixate pentru alegeri. Convocarea se făcea prin publicarea și afișarea zilei fixate, la primărie și pe tot cuprinsul comunei. Adunarea  era prezidata de cel mai vârstnic consilier sau în lipsa acestuia de către primar. Dintre cei mai tineri alegători se alegeau doi secretari care înregistrau numele celor scoși din urna, fiecare pe lista lui și apoi se întocmea un proces- verbal în care erau cuprinse toate operațiunile desfășurate în adunarea alegătorilor, proces-verbal care era înaintat de îndată la Comisia electorală permanentă.

Președintele adunării electorale anunța numărul persoanelor care trebuia ales. Apoi, în ordine alfabetică, se strigă fiecare alegător care avea biletul cu numele celor care dorea să fie aleși, îl depunea în urnă care era închisă cu două lacăte, iar cheile se păstrau: una la președintele adunării și alta la secretarul mai în vârstă dintre cei doi. Dacă unul dintre alegători nu știa carte îl rugă pe unul dintre cei mai apropiați să-I scrie numele celui care ar dori să fie ales, bilet de culoare albă.

Se deschidea urna, se desfăcea fiecare bilet înaintea publicului, se nota, de către fiecare secretar pe câte o listă separată, iar la sfârșit, președintele adunării dădea citire numelor votate și voturile avute. Se alegeau 7 consilieri comunali, primarul fiind ales de către alegători pentru 1 an de zile. Primarul avea voie să-și aleagă, dintre consilieri, un ajutor.

Consiliul comunal era convocat odată pe lună sau de câte ori era nevoie. Convocarea se făcea de către primarul comunei sau la cererea unei treimi a membrilor Consiliului comunal. Convocarea se făcea cu cel puțin o zi mai înainte , “prin circulară”, în care fiecare consilier “subscrie” că a văzut chemarea. Dacă s-a făcut de două ori convocarea și nu s-a prezentat majoritatea absolută a membrilor Consiliului comunal, a treia oară consiliul lucrează cu cei prezenți. Conform regulamentului aprobat de consiliu cei ce absentează erau amendați. Funcția de membru al consiliului era incompatibilă cu orice “funcțiune salariată a statului”.

Membrii din Consiliul comunal “nu pot fi uniți între dânșii prin legături de înrudire sau alianță de familie, până la al treilea grad inclusiv”. La prima ședință a consiliului, după alegerea să, fiecare membru depunea următorul jurământ: “Jur credință Domnitorului, supunere legilor țării și sprijinul intereselor comunei. Așa să-mi ajute Dumnezeu”.

Conform acestei  legi , la comunele rurale , alegerile se făceau din doi în doi ani, iar la un an se reînnoiau 1/3 dintre membrii Consiliului comunal, prin tragere la sorți. Primarii puteau să fie suspendați de prefect, iar revocarea lor se făcea numai de Ministerul de interne.

Primarul comunei avea poliția adunărilor  și putea pune sub  arest  și chiar să trimită în fața Tribunalului polițienesc pe orice individ care ar veni să tulbure liniștea și bună ordine a adunării, prin “purtare necuviincioasă”. 

Semnele distinctive ale primarului era o eșarfă tricoloră pe care o purta la cingătoare. El era singurul însărcinat cu treburile comunei.  În primărie mai era angajat un secretar(scriitor) și un preceptor pentru strângerea dărilor.

În timpul domniei Regelui Carol I a fost revizuita Constituția, în 1876, după care a apărut o nouă lege electoral, la data de 8 iunie 1884. Legea aceasta a făcut că numărul alegătorilor să crească semnificativ datorită reducerii censului necesar pentru a avea dreptul la vot și chiar extinderea scutirilor de cens. S-a redus și vârsta de la care tinerii puteau fi alegători și anume de la 21 ani.

În arhivele studiate, nume de primari , în comună Șotrile, apar de abia la sfârșitul secolului al XIX-lea, din cauza ocupațiilor străine.  În monografia satului Lunca Mare, întocmită de învățătorul Ion Rădulescu, se arata ca un ajutor de primar din Șotrile, Șerban DAVIDESCU din Lunca Mare, a ajuns  apoi primar peste 3 comune: Șotrile, Cornu și Poiană. în 1896 apare ca primar C. DAVIDESCU, iar ca notar era Gheorghe Rădulescu și Ofițer al stării civile era Gh. PETRESCU.  Au urmat în 1899 Gheorghe IONESCU, că primar și că notar G. DAVIDESCU.

Până la venirea comuniștilor la conducerea țării în martie 1945 au fost primari, ajutori de primari, “primari ofițeri” și notari, secretari, următorii:

1900-1901 – primar și primar ofițer (stare civilă) –S.M. DAVIDESCU, de la 16 decembrie, notar Gh. DAVIDESCU, asistenți: Milu Stoica și Gheorghe M. Oprea. În această perioadă primarul era și “Ofițer” al stării civile.

1903 – primar și ofițer al stării civile – St. Stoica;

1904 –primar St. Stoica , notar R.C.IONESCU;

1905 – primar Radu Gr. IONESCU;

Pentru legarea deputaților și senatorilor  de la nivelul județului Prahova se alegeau 7 delegați  din Șotrile care să participe la adunarea de la Ploiești.

Unul din notarul în funcție, în perioada 1905- 1907, nemulțumit de faptul că unii cetățeni nu îl respectau așa cum se cuvine, scrie că “Notarul comunei s-ar impune ca un funcționar care trebuie stimat și respectat, căci și el muncește și ziua și noaptea  și în capul lui se sparg toate belelele și greutățile serviciului”

După Seceta din 1904, în 1905 au existat reduceri de salarii la funcționarii primăriei: salariul secretarului se micșora de la 960 la 900 lei lunar. Perceptorului de la 300 lei la 180 lei etc. S-au micșorat și sumele prevăzute pentru școli, de la 120 lei la 30 lei anual.

1906 – secretarul (notarul)l comunei Șotrile – Radu Gr. IONESCU;

Legea electorală s-a modificat , înainte de alegeri Consiliul comunal era dizolvat, iar în localul Primăriei se alegea un nou consiliu comunal. Mărindu-se numărul de locuitori pe comună și numărul membrilor consiliului a crescut la 9 membri. Listele electorale verificate au fost afișate la primărie, la școli, la biserici și la cârciumile din întreaga comună. Președintele comisiei interimare al comunei Șotrile era Constantin GEORGESCU. Vechiul consiliu comunal era format din: Stan I. DAVIDESCU, Gh. Ion OPRESCU, Ion VLĂDILA, Ene NEDELCU, Ion Gh. St. COMAN, Anton T. TUDOR, Gh. DAVIDESCU și Neculai Gh. BREZEANU.

Se făceau mai multe liste cu propuneri  pentru noul consiliu. Puteau fi propuse mai multe liste cu candidați, dar trebuiau semnate, de către 14, 15 alegători. Iată două din listele propuse pentru noul consiliu comunal : Gh. GEORGESCU, Vasile-Niță IRIMIA, Ion-Ion MANEA, Comșa-M. DAVIDESCU, Ion-Ion MANGALAGIU, Gh.-Ion NECULA, Gh.-Dan PANAIT, Gh. Nicolae ALBU și Radu-Șerban VLĂDILA, lista iscălita de 14 alegători.

O altă listă, iscălita de 15 alegători, cuprindea următorii candidați: Stan I. DAVIDESCU, Gh. I. OPRESCU, Ion Gh. S. VLĂDILA, Ion Gh. St. COMAN, Ene N. NEDELCU, Ion-Stan DOGARU, Anton P. TUDOR, Neculai Gh. BREZEANU, și Gheorghe Fota DAVIDESCU.

Alegerile au avut loc pe 4 iunie 1906, se citeau listele cu candidate după care alegătorii scriau pe o foaie albă, numele celor pe care vrea să-I aleagă. Se deschidea urnă și se numărau voturile pentru candidații propuși. Votarea se făcea între 10 și 17, numărul alegătorilor era de 355, iar numărul votanților a fost de 178.

1907 –  primar și primar ofițer – Stan I. DAVIDESCU. A candidat și Ion-Stan DOGARU care nu a fost ales în Consiliul comunal întrucât nu era înscris în listele de alegători.

în anul 1908, având în vedere că în comunele în care condițiile de viață erau mai grele, în care drumurile erau desfundate și greu de străbătut, în care izolarea era o problemă greu de suportat, era nevoie să se găsească tineri din localitățile respective care să se înscrie la școala de notari și după absolvire să revină în comună natală. În acest sens solicitantul trebuia să se depună o “petițiune cu timbre de 30 de bani , certificate eliberat de primăria respective că este roman, extractul de naștere din care să reiasă că are cel puțin 21 ani șic el mult 30 ani împliniți, certificatul de absolvire a școlii rurale, certificatul primăriei cu privire la domiciliul candidatului, că are folosința drepturilor politice și civile, bună purtare și se bucura de o bună reputație în societate. Se angajează să servească cel puțin 5 ani ca notar, în caz contrar se vor plăti cheltuielile de școlarizare”.

1910 – primar și ofițer al stării civile –  Stan I. DAVIDESCU, preceptor Gh. FOCȘENEANU;

1911 – primar Stan I. DAVIDESCU, notar Ștefan RĂPEANU. În acest an au avut loc alegeri pentru Consiliul comunal și au fost aleși următorii consilieri: Ion I. MANGALAGIU, Ion M. I. ILIE, Mihai I. DAVIDESCU, Gh. St. SUMEDREA, profesorul Grigore NICOLESCU, Lazăr I. IRIMIA și preotul Niculae BREBEANU. Salariul primarului era de 60 lei pe lună.

Din cadrul alegătorilor direcți de la nivelul comunei Șotrile au fost desemnați 7 alegători pentru a lua parte la Adunarea delegaților care urmau să aleagă consilierii județeni și anume: Preotul Andrei OPRIȘ, Gh. GEORGESCU- cârciumar, Gh. RĂDULESCU - cârciumar, Gh. I. DAVIDESCU – cântăreț la biserică, preotul Ion DAVIDESCU, învățătorul Ion CONSTANTINESCU, Ștefan RĂPEANU – notarul comunei, Stan I. DAVIDESCU – proprietar și Mihai I. DAVIDESCU – proprietar.

1912 – primar A CHIȚULESCU, urmat de primarul și ofițerul stării civile Ion Gh. ȘERB-VLĂDILA;

1916 – primar Ion Gh. ȘERB-VLĂDILA, iar notarul comunei Vasile Gh. ȘERB-VLĂDILA;

1919 – primar Stan I. DAVIDESCU;

În timpul Regelui Ferdinand, în 1917, a fost revizuita Constituția țării și se prevedea votul universal, egal, direct, obligatoriu și secret, vârsta de la care se putea vota era de 21 de ani, ca și cea pentru a deveni deputat, numai că pentru a deveni senator era obligatoriu să ai peste 40 de ani și domiciliul obligatoriu în România. Aceleași prevederi că în Legea electorală din 1884, numai că pentru a deveni deputat, atunci trebuia să ai cel puțin 25 ani.

1921 – primar Stan I. DAVIDESCU;

primar Gh. BREBEANU;

1923 – primar I.N.BREBEANU, urmat de primarul Gheorghe DAVIDESCU și notarul L. GEORGESCU

1924 – primar Stan I. DAVIDESCU, notar I. GEORGESCU; Notarul și secretarul comunei beneficiau de o indemnizație pentru locuința (600 lei pentru secretar și 1200 lei pentru notar pentru un an de zile). Salariul anual al secretarului era de 2800 lei, pe când al primarului era de 6000 lei.

1925 – primar Stan I. DAVIDESCU, notar L. GEORGESCU;

1927 – primar Gh. DAVIDESCU, notar L. GEORGESCU;

1928 – primar  preotul Nicolae BREBEANU;

Primari ai comunei Lunca Mare (1926-1931)- Gh. Gh. F. DAVIDESCU și Ion A. DOCHIA. Pe 26 mai 1931 s-a întocmit un proces-verbal de predarea averii comunei, “avere specificata nr.114”, adică “Gestiunile comunale complete pe anii 1926, 1927, 1928, 1929, 1930 ”de către primarul comunei Lunca Mare, Ion A. DOCHIA și primirea de către Președintele Comisiei interimare Ion MANEA. A asistat la predare notarul comunei Brebu. Ștampila pe acest proces-verbal și pe celelalte documente, era cea a comunei Brebu. Asta presupune că satele fostei comuni Șotrile sau mai bine zis a celor două comune Șotrile și Lunca Mare din perioada 1926-1930, erau cuprinse în comună Brebu, așa cum arată și învățătorul Ion Grație din Brebu în monografia acestei comune. Conform Legii 167/03.08.1929 comunele rurale trebuiau să aibă peste 10000 de locuitori și de aceea și satele din Șotrile erau cuprinse la comună Brebu, dar fiecare sat mai mare  de 600 locuitori(respectiv Șotrile și Lunca Mare, celelalte erau înglobate le acestea),  aveau primarul lor și consiliu sătesc, subordinate primarului satului de reședința și consiliului comunal Brebu.

Prin Legea din 3 august 1929 numărul consilierilor aleși în Consiliul comunal era de un consilier la 1000 de locuitori. Dacă numărul de consilieri obținut nu era divizibil cu 3, atunci se complete cu unul sau doi consilieri. Numărul minim de consilieri trebuia să fie de 6 consilieri. În cazul în care numărul locuitorilor nu va da acest număr minim , diferența se va complete cu noi consilieri. Consiliul comunal se alegea pe o durată de 5 ani. După constituirea Consiliului comunal, acesta alegea apoi primarul comunei , “delegațiunea consiliului comunal” formată din primar și din 2 membri aleși de consiliu, precum și numirea notarului, a casierului și a altor slujbași din serviciile comunale. Cei aleși în consiliu “nu pot fi rude până la al patrule grad”.

Din anul 1929 se acordă dreptul la vot și femeilor care îndeplineau anumite condiții: să aibă cunoștințele “ciclului inferior secundar, normal sau profesional”, să fie funcționar de stat, să fie văduve de război, să fie decorate în timpul războiului.

1930 – primar Gheorghe DOGĂRESCU, iar Gh. Iord. N. IRIMIA – președintele comisiei interimare a satului Șotrile. La 17 februarie 1930 au avut loc alegeri pentru toate cele 6 sate ale comunei, la Lunca Mare, este ales primar Gheorghe I.N. IRIMIA; Cetățenii cu drept de vot alegeau și casierul sătesc.

La alegerile din primăvara anului 1930, atunci când pe teritoriul fostei comune Șotrile erau două comune: Șotrile și Lunca Mare, alegătorii aveau carte de alegător, iar buletinele de vot, pentru a fi ușor recunoscute erau colorate astfel: în culoarea roșie pentru primarii sătești, în culoarea albastră pentru ajutorii de primari sătești și în culoarea albă pentru consilierii sătești.

1931 – primar BREBEANU,  casier comunal Vasile VÂRFOREANU;

1934 – Președintele Comisiei interimare era Ion Alex St. MARICA, schimbat apoi la mijlocul anului cu Niculae Preotul BREBEANU.  Notarul comunei era Ion Aldea, Vasile VÂRFOREANU era casier comunal, iar la 15 februarie 1934 Ion Gh. DAVIDESCU a fost numit în postul de copist la primăria Șotrile; Consiliul comunal era alcătuit di 7 membri, care cuprindea și primarul. Acești membri erau: Gh. V. DUMITRESCU, Gh. P. IONESCU, Ilie Gh. R. STANCIU, Ion Gr. R. IORDACHE, Mihai D. BÂRSAN și Avram C. MILU.

1933-1936 – primar BREBEANU,  Ofițerul stării civile era Constantin GEORGESCU, casier comunal Vasile VÂRFOREANU, notar era V. POPA și apoi notarul Stelian MATEESCU ;

1936-20 februarie 1937 – primar Constantin GEORGESCU, cel care a propus și aprobat schimbarea numelui  de Șotrile în Câmpineanu. Consiliul comunal era format din următorii consilieri: Ion Gh. RĂDULESCU - învățător, preotul Vasile Z. PETRESCU, Gheorghe-Anton P. TUDOR, Gh. Gh. IRIMESCU, Dumitru-Grigore St. NICA și Gh. I. FLOREA.

1937, 23 februarie – primar Constantin GEORGESCU, notar Ion ALDEA;

1938 – primar Vasile VÂRFOREANU, notar Ștefan HORHOGEA;

1938 – primar, Vasile VÂRFOREANU, începând cu data de 12 mai  și până în anul 1941,inclusiv, notar Ștefan HORHOGEA;

Regele Carol al II-lea a promulgat o nouă constituție, se restrângeau drepturile la vot, creștea vârsta de la care puteai vota sau ales și anume la 30 de ani.

Din iulie 1942 și până în 1945 – primar Constantin GEORGESCU , după care este numit că primar Vasile N. IRIMIA, care avea ca ajutor de primar pe Gh. IONESCU. Vasile N. IRIMIA , din cauză că a încercat să-și însușească niște bani ce nu-I aparțineau, a fost suspendat până la 29 octombrie 1945, dată la care a fost suspendat din funcția de primar. A fost instalat în funcția de primar Ion-I. MILU, notar fiind Gh. CATONA, secretar Gh. Gh. D. DOGARU, iar casierul comunal era VÂRFOREANU Vasile. În 1945 la primărie erau 4 funcționari publici și 3 angajați.

În aceeași zi de 29 0ctombrie 1945, în prezența prim-pretorului, a fost numit că primar Ion-I. MILU, muncitor, căsătorit, născut la data de 07.10.1909, membru în Partidul Social Democrat. Notarul era Traian LUCACIU, cred a fost disponibilizat și în locul lui a fost adus, prin transfer ,Luca Rădulescu,  iar ca preceptor era Ion DRĂGAN.

La 29 iulie 1946, prin decizia 530/1946, este numit în funcția de notar , repartizat în Șotrile pe un post vacant, Ilie N. DOGARU. Acesta, în prezența  prim-pretorului și al preotului V.Z. PETRE, a depus următorul jurământ: “Jur de a fi credincios Regelui și intereselor țării mele, de a executa cu onoare și conștiința funcțiunile ce-mi sunt încredințate și de a nu face nimic de natură a periclita ordinea de stat. Așa să-mi ajute Dumnezeu”.  Ulterior noul notar cere transferul în altă comună din județ. Nu I s-a aprobat transferul și , a plecat la o Conferință, nu s-a mai întors, părăsind postul.  În locul său, de la 01.09.1946, a fost transferat la Șotrile, din comună Stavreopoleos.

Comisia interimară de la nivelul comunei Șotrile avea următoarea component: Ion I. MILU - primar, Gheorghe Dogaru-secretar, Aurel BREBEANU, Niculae H. GEORGESCU, Gheorghe Gh. PREDA, Ion V. NEDELCU și Gheorghe STOICESCU. La nivelul comunei partidele de atunci erau reprezentate de: Vasile Iordache N.IRIMIA – Partidul Social Democrat, Constantin GEORGESCU- PNL Tătărescu, Aurelian N.BREBEANU - Partidul Național Popular, Niculae DAVIDESCU – Frontul Plugarilor, Ion I. MĂNESCU - Partidul Comunist.

Nici în 1946, la Primăria Șotrile, nu exista mașină de scris. Toate adresele erau scrise de mână.

Observăm că, în perioada de început a comunismului în țara noastră, schimbarea primarilor se făcea foarte des, fie din cauza nepriceperii celor numiți de partid, fie din cauza corupției, fie nu se încadrau noilor reguli comuniste.

Alegerile din perioada de după 1948, dar mai ales cele din perioada în care la conducere era dictatorul Nicolae Ceaușescu, erau o simplă formalitate, nu erau mai mulți candidați, prezenta la vot era obligatorie, mereu rezultatele erau  de aproape100% în favoarea celor care candidau. Unii oameni își manifestau nemulțumirile față de acest regim comunist scriind pe buletinul de vot anumite mesaje de împotrivire. Cei din comisiile electorale se amuzau, pe ascuns, citind aceste mesaje, erau de acord cu ele, dar nu se puteau manifesta față de ceilalți membri ai comisiei, că nu cumva să fie parați la securitate.

După ce Regele Mihai I a fost obligat de către comuniști să abdice, din 1948 și până în 1950 au fost înființate Comitetele provizorii locale. La 13 ianuarie 1949 s-a desființat instituția primarului, apărând cea a Președintelui comitetului provizoriu, au fost desființate și funcțiile de prefect, subprefect, prim-pretor, toate aceste fiind la nivel de județ și de plasă, ca și cea de notar. În locul comitetelor provizorii, începând cu 1950, au apărut Sfaturile populare(regionale, raionale și comunale), folosindu-se modelul sovietic și renunțându-se la denumirile tradiționale de județ, plai, plasa.

Primăria Șotrile, în 1945, avea 4 funcționari și 3 angajați, Primar era Ion MILU, notar era Gheorghe CATONA, secretar era Gh. C. D. DOGARU, casierul era Vasile VÂRFOREANU, iar cei 3 angajați erau guarzii: Ion-Gr. DOGĂRESCU, Ion G.R.B. IRIMIA, și Vasile G.R.B. IRIMIA.

Ion I. MILU continua să fie în funcția de primar până în 05 noiembrie  1947, cu notarul Gh. N. DRĂGAN și ca agent (administrator) agricol era Vasile VÂRFOREANU.

De la începutul lunii noiembrie 1947 a fost numit primar Ion Al. St. Marica, schimbat în 1948 cu Gheorghe Gh. COMAN, iar Vasile VÂRFOREANU își dă demisia din funcția de administrator agricol, la data de 4 iulie 1948, înlocuit de V. N. LAZĂR.  Comisia interimară a comunei Șotrile era formată din: Gheorghe PREDA, născut în 1920- PCR, Ion I. Nedelcu, muncitor industrial, născut în 1900-PSD, Aurelian BREBEANU, muncitor, născut în 1912-PNP și Niculae GEORGESCU, muncitor, născut în 1914, de la Frontul Plugarilor. Gheorghe Gr. DOGĂRESCU era șeful organizației liberalilor pe comună.

Din 1948 și până în 1954 au ocupat funcția de președinte al comitetului provizoriu și apoi de Președinte al Sfatului popular Șotrile, mai mulți cetățeni din această comună: Gheorghe Gh. COMAN, Ion-V. BREZEANU, Gheorghe Gh. SUMEDREA, până la 1 martie 1952,când este destituit fiind  necorespunzător. Gheorghe GÂLCA, care a fost secretar, este numit în funcția de președinte al Sfatului popular până la 06 iulie 1952, iar ca secretar este numit Niculae FLOREA. Din nou s-au produs schimbări, fiind numit că primar Constantin BONDOC, care a funcționat până în anul 1954, iar ca secretar a fost numit, din nou, Gheorghe I. GÂLCA. În perioada 1951-1954 Vasile VÂRFOREANU a ocupat funcția de referent încasator.

În perioada  1952-1954 Comitetul Executiv al Sfatului Popular Șotrile era format din următorii membri: Constantin BONDOC, președinte, Haralambie GEORGESCU, vicepreședinte, Dan I. MARICA, vicepreședinte, Gheorghe I. GÂLCA, secretar, Ion VÂRFOREANU, membru, Paraschiva I. STĂNICA, membru și Ion I. DOCHIA, membru. Erau aleși 23 deputați. În 1958 în cadrul primăriei  personalul administrative era format din 6 salariați, personalul agricol și zootehnic  cu 2 persoane și 2 muncitori la întreținerea drumurilor.

Organizarea administrativă pe regiuni(16 regiuni pe întreaga țară), raioane, orașe și comune a durat până a apărut Legea nr.3/16.02.1968.  Din 1950 și până în 1968, comună Șotrile a făcut parte din Regiunea Ploiești, raionul Sinaia (până în 1952) și apoi raionul Câmpina. Din 1968 se trece la împărțirea teritoriului țării în unități administrative tradiționale, județene se înființează  consiliile populare(județene, orășenești și comunale), în locul sfaturilor populare. Consiliile populare județene, orășenești și comunale au funcționat până în 1990, după care s-au schimbat în Consilii județene, consilii  locale, cum sunt și în prezent.

Până la 30 iunie 1952 Comună Șotrile făcea parte din raionul Sinaia, după care a trecut în cadrul raionului Câmpina.  Plaiul Cornului a făcut parte din localitatea Comarnic, până la 6 iulie 1952, după care a făcut parte din spațiul comunei Șotrile.

1956-1957-1958, până la 11.01 – Constantin I. IORDACHE – președinte al Comitetului Executiv al Sfatului popular, iar ca secretar era Constantin D. VIȘOIU. În 1958 în funcția de agent fiscal era numit Chivu Constantin. În această perioadă Comitetul Executiv al Sfatului popular Șotrile era format din 9 membri: președintele sfatului popular, 2 vicepreședinți și 6 membri, cu origine sănătoasă (muncitoreasca).

În cadrul comunei Șotrile, în 1958) funcționau  33 persoane: personalul administrative de la Sfatul popular era format din 6 persoane, 2 persoane în cadrul sectorului agricol și zootehnic, 2 muncitori la întreținerea drumurilor, o persoană se ocupă de achiziții și contractări, o persoană la finanțe, 16 cadre didactice, 4 norme și jumătate la personalul administrative din învățământ și o jumătate de normă pentru activitățile culturale de la căminele din comună. În total personalul pe comună era de 33 de persoane.

De la începutul lunii ianuarie 1958 și până la 1 decembrie  1974 a fost Președinte al Comitetului Executiv al Sfatului Popular, Ion FLOREA, și respectiv Președinte al Consiliului popular, ca secretar a fost Constantin D. NIȚULESCU, apoi , în funcția de secretar a funcționat Vasile NIȚULESCU. După decesul d-lui NIȚULESCU, postul de secretar al Consiliului Popular Șotrile este declarat vacant de la 01.01.1978 și  a fost ocupat de către Maria JUNCU. Din motive întemeiate, la data de 31 mai 1981, I s-a desfăcut contractul de muncă, Consiliul popular județean i-a acordat calificativul de “slab”. Maria JUNCU a eliberat o autorizație nelegală “privind împărțeala unor terenuri agricole”, din care cauza petiționarul a pierdut procesul de partaj, prejudiciindu-se drepturile sale.

Postul de secretar a fost declarat vacant și a fost ocupat prin transfer de către Mărgărit MUȘAT, de la data de 25 decembrie 1981 și până în 1985. A urmat, în această funcție, Lucreția OPREA, din noiembrie 1985.

După 1952 numărul de deputați la nivelul comunei, s-a modificat continuu. La început au fost aleși 23 deputați, apoi în 1967 erau aleși 34 deputați(trei din sectorul rudari), între 1971 și 1973 au fost aleși 43 deputați, că ulterior, din 1973, numărul  deputaților aleși a scăzut la 17 deputați, număr ce s-a păstrat până la evenimentele din decembrie 1989. Din 1992 s-au ales în Consiliu local Șotrile 13 consilieri, număr care se păstrează și în prezent.

Comitetul Executiv ales în urma alegerilor din 5 martie 1967 era forma din următorii: Ion FLOREA - președintele Sfatului popular, Vasile NIȚULESCU – secretarul Comitetului Executiv, Ion VÂRFOREANU - vicepreședinte, Profira MARCU - vicepreședinte, Traian ANCA, Vasile DAN, Gheorghe STANCIU și Avram MILU - membrii comitetului Executiv.

În 1977 au fost aleși 17 deputați, dintre care 11 țărani, 5 muncitori, inginer, 1 învățător și 1 din categoria alții. Se urmărea mereu, în perioada comunistă, că deputații și membrii comitetului Executiv să aibă “origini sănătoase”. Numărul de 17 deputați aleși s-a păstrat până la sfârșitul anului 1989.

1 decembrie 1974 – 9 octombrie 1989 Gheorghe CORBU a funcționat ca președinte al Consiliului Popular Șotrile, fiind și Secretarul Organizației de bază PCR pe Șotrile, fiind eliberat din funcție de către Comitetul județean Prahova al PCR, motivându-se principiul rotirii cadrelor de partid și de stat. În locul său a fost numit Gheorghe BENGEA. Acesta a funcționat un timp scurt deoarece au avut loc evenimentele din decembrie 1989, când a fost înlăturat de la conducerea statului român Nicolae CEAUȘESCU. A urmat o perioadă cu multă nesiguranță în administrația comunei, ca și a întregii țări.

În 1973 au fost aleși 43 deputați, iar în 1977 numărul acestora a scăzut drastic și au fost aleși 17 deputați, dintre care 11 țărani, 5 muncitori, inginer, 1 învățător și 1 din categoria alții. Se urmărea mereu, în perioada comunistă, că deputații și membrii comitetului Executiv să aibă origini sănătoase (muncitori, țărani). În 1983 Biroul Executiv al Consiliului Popular era format din 7 membri: Gheorghe CORBU, Ion BUZETEANU, care era secretar adjunct , Ion STANCIU, Lucreția STĂNICA, Eugenia PANAIT și Irina DOGARU.

La alegerile din martie 1985, din cei 17 deputați aleși, 15 erau muncitori și 2 activiști de partid, 10 bărbați și 7 femei. Biroul Executiv al Consiliului popular era format din următorii: Gheorghe CORBU - președinte, Lucreția STĂNICA - vicepreședinte retribuit, aleasă în 27 noiembrie 1984, Ion BUZETEANU - vicepreședinte nescos din producție, la fel și Musat Gh. Elena, Panait Gh. Eugenia, Mănescu Vasile și Stanciu Ion, iar în 1988 acest birou cuprinde pe Gheorghe CORBU, Traian PISALITA, Lucreția STĂNICA, Ion-N. STANCIU, Ion BUZETEANU, Elena MANOLE și Elena PISALITA.

La începutul anului 1990 a funcționat ca primar la Șotrile dl. Vasile MĂNESCU, care la 01.09. 1990 și-a depus demisia, fiind numit că primar interimar dl. Ovidiu DAVID. În urma evenimentelor sângeroase din 22 decembrie 1989, mai ales după ce soții Ceaușescu au fost împușcați, la Târgoviște, în perioada Crăciunului, a luat naștere Frontul Salvării Naționale(FSN), care a preluat conducerea țării până la alegerile din 1992. În comună Șotrile FSN avea ca președinte pe Gheorghe OIȘTE. Acesta a fost ales consilier local și chiar președinte al comisiei juridice din 1992). Consiliul local a solicitat Prefecturii Prahova suspendarea acestuia din funcția de consilier și mai apoi anularea calității de președinte al comisiei juridice deoarece era recalcitrant, nu ținea cont de părerile celorlalți, bârfea conducerea primăriei, crea un climat necorespunzător în ședințele consiliului local, în comisia juridică și în alte împrejurări.

La alegerile care au avut loc în 1992 a fost ales primar David Ovidiu, iar ca viceprimar Vasile MĂNESCU, până în 1995, urmat de Gheorghe ANCA. Numărul personalului din primărie era alcătuit din 3 funcții de conducere: primar, viceprimar, secretar (Mihaela MANOLE)) și 5 funcționări la servicii publice: contabil (Nicolae NECULA), agent agricol (Rodica CORBU), statistician (Vasile BOBESCU), casier-încasator (Iulia GEORGESCU), guard (Paraschiva DOGARU).

La alegerile locale din vara anului 1996 a fost ales primar Constantin DOCHIA, iar ca viceprimar Traian PISALITA, în funcția de secretar era Mihaela MANOLE, Nicolae NECULA era contabil și Iulia GEORGESCU casier. După decesul primarului Constantin DOCHIA, în mai 1997,s-a hotărât să ocupe această funcție  viceprimarul Traian PISALITA, iar ca viceprimar a fost ales IRIMIA Ion. Acesta este ales primar în 12 octombrie 1997, iar în funcția de viceprimar a fost ales Ion STOICESCU. Traian PISALITA a fost primarul comunei până la alegerile din vara anului 2004, când a fost ales în această funcție Vasile MĂNESCU. Printre consilierii locali aleși în 2994 se numără și preotul de la biserică din Șotrile, Dima-Adrian AVRAM, care a demisionat.

În 2003 aparatul propriu al Consiliului local Șotrile avea 11 posturi, din care 8 funcții publice și 3 în regim contractual, iar în 2007 erau 13 funcționari publici și 6 cu contracte, în total 19 posturi bugetare.

Până în 2003 dotarea primăriei cu dispozitive și aparate moderne pentru calcul, evidență și comunicare erau puține și învechite. De abia din acest an primăria a fost dotată cu un calculator, un Xerox, un fax, un televizor și cu telefoane modern.

În vara anului 2007 a decedat Nicolae NECULA, cel care de-a lungul a peste 50 de ani (1957-2007) a fost salariatul comunei ocupând funcția de referent agricol, pe cea de statistician, pe cea de la starea civilă și, cel mai mult, funcția de contabil. Înlocuitorul  în această funcție a fost și este fiul său, Gabriel-Constantin NECULA.

În anul 2010, la primăria Șotrile erau 25 posturi bugetare: 2 funcții de demnitate publică (primar, viceprimar), 1 de conducere (secretar - Mihaela MANOLE) și 15 de execuție, 7 în regim contractual. Se aprobă și postul de consilier personal al primarului.

La alegerile din toamnă anului 2008 a fost ales în funcția de primar dl. DAVIDESCU Bogdan Daniel, care a fost reales și la alegerile din 2012, 2016 și 2019, fiind primar și în prezent. În această perioadă au ocupat postul de viceprimari următorii: Eugen-Florin PÂRVU, Ion-Adrian MILU, înlocuit, din data de 30 septembrie 2014, cu Ovidiu TOPORAȘ, care a ocupat această funcție și după alegerile locale din 2016. În 2017 organigrama primăriei era formată din 12 posturi ocupate: secretar(Manole Mihaela), ,contabil (Gabriel NECULA),referent specialitate (Cătălin-Ion IVANOV), referent specialitate (Andreea MOSOR), inspector compartiment agricol, urbanism și amenajarea teritoriului (Rodica COMĂRNICEANU), inspector relații publice și stare civilă (Alina-Elena IRIMIA) inspector asistenta socială și autoritatea tutelară (Ionuț BĂNESCU), 2 polițiști locali, paznic, guard), cele două funcții de demnitate publică: primarul Bogdan DAVIDESCU) și viceprimarul (Ovidiu TOPORAȘ) și 13 posturi  vacante.

De la 1 aprilie 1990 funcția de secretar al Consiliului Local Șotrile a fost ocupată de doamna Mihaela MANOLE, care își desfășoară această activitate și în prezent.

Către sfârșitul Evului Mediu, atunci când a apărut și localitatea Șotrile, în multe localități din zona de deal și de munte, numite plaiuri, nu existau drumuri, ci doar niște poteci care șerpuiau prin pădurile existente atunci sau prin zonă de pajiști de munte. Așa era cazul cu o asemenea poteca care se prelungea de la Secăria, prin Șotrile, Plaiul Câmpinei, Voila și până la Campina și care ulterior s-a denumit “drumul oilor”. Această potecă, o continuare a celei care ajungea la Secăria și Vf. Frumos, una din cele 9 descrise de Dionisie Photino, erau păzite de plăiași prezenți în acele sate. Potecași, plăiașii își aveau punctele de pază  La poalele Baiului, la Cucuiatu și la punctul Costică DAVIDESCU, în Dealul Plăiașului. Sute de plăiași erau la dispoziția unui vătaf de plai, ales o perioadă de spătari, ca apoi, pe timpul lui Ipsilante, să fie aleși de Domnitor, pentru a opri neregulile care se făceau de către vătaf.  Nicolae KRETZULESCU recunoaște că această măsură a lui Ipsilante a fost bună.

Vătaful  “rânduește” plăiașii potecași de zi și de noapte pe toate căile și potecile plaiului. Plăiașii, ca și satele de plăiași, erau scutite de “podvozi și angarale și să nu clacueasca decât o zi pe anu”. Vătaful de plai are ca leafa dreptul de a lua de la turmele ce vin în țara câte “un mielu micu șic ațe unu casu de fie-care turma”.

După formarea obștilor sătești, treburile acestora erau rezolvate de către sfatul bătrânilor. Paza sau straja localității se făcea , pe rând, de către fiecare cetățean al satului. Făceau paza sau strajă locuitorii care erau în putere, nu copiii, nu bătrânii și nici cei bolnavi.

Sfatul sătesc era cel care răspundea de buna funcționare a străjii .Liniștea în localitatea respective era realizată, după data apariției Regulamentului Organic(1831 în Tara Românească)de această “poliție” locală care asigura liniștea în sat, atât ziua cât și noaptea. Ziua participau la paza 4% din locuitorii satului, iar noaptea 8%, îi apară pe oameni  ca să nu fie tâlhăriți, “ei și gospodăriile lor”. Străjerii(paznicii) aveau obligația să umble atât ziua cât și noaptea, pe trasee bine stabilite, “nu să umble puțin și apoi să stea sau să se culce”. Străjerii trebuiau să descopere dacă apăreau persoane străine de localitate și să sesizeze pe cei în drept, care luau măsurile necesare: interogare sau reținere, dacă era cazul. Subocârmuitorul făcea, din când în când “izbiri”(controale) și dacă reușea să sustragă lucruri din localitate fără să fie prins, a doua zi , în public, erau pedepsiți cei vinovați. Era foarte greu de păzit o localitate, mai ales cele din regiunile de deal și de munte, care aveau un aspect răsfirat, locuințele fiind așezate  la depărtare una de alta și fiind separate de pădure. De aceea în anul 1832 s-a pus problema realizării unei sistematizări a acestor localități prin aducerea “la linie” a caselor, mai ales acelor așezate în locuri puțin accesibile.

Tot pe linia modernizării localităților s-a luat măsura introducerii actelor de stare civilă. Până atunci locuitorii erau cunoscuți între ei, se strigau pe numele de familie , pe numele fiecăruia sau cel mai des erau cunoscuți după porecle. Toți locuitorii satelor, deci și cei din satele comunei Șotrile, trebuiau să-și declare numele de familie și prenumele, iar cei care nu se prezentau primeau un nume din oficiu, de multe ori determinat de poreclă, de ocupația pe care o aveau (Croitoru, Mocanu, Ciobanu, Bârsanu, Dogaru etc.) sau după defecte (Șchiopu, Chioru, Ciungu , Surdu, etc.).

Tot după Regulamentul Organic  s-a  instituit regulă recrutărilor pentru armată, deoarece numărul voluntarilor era insuficient. De multe ori tinerii se ascundeau pentru a nu fi recrutați și din această cauză se ajungea la luarea lor cu forța sau cum se zicea cu arcanul.

Ca să poți obține un post în orice domeniu de activitate, bărbații, cu vârsta între 21 și 46 ani, trebuiau să dovedească că au situația militară încheiată, trebuiau “să dovedească că au situația militară clarificata”. În 1937 în comună Șotrile erau 227 bărbați, cuprinși între 21 și 50 de ani, care au săvârșit serviciul militar.

Recrutarea tinerilor în armată, a celor care împlineau vârsta de 19 ani, nu cu arcanul, s-a făcut până în timpurile noastre, adică până la 1 ianuarie 2007 când a fost eliminat stagiul militar obligatoriu. La 19 ani, tinerii  erau chemați la recrutare, adică luarea în evidență militară, se stabileau  aptitudinile celor care se prezentau în fața unei comisii de la centrele militare, se vedea starea de sănătate și apoi se făcea repartizarea la una din arme în vederea incorporării. Tinerii care erau deja recrutați se numeau recruți și primeau, când ajungeau la 20 de ani ordinul de încorporare în armată. Perioadă în care un tânăr putea să fie încorporate era de la 20 de ani și până la 26 de ani, până la Legea 14/1972, după care incorporarea se făcea de la 20 de ani și până la 5o de ani. Durata serviciului militar obligatoriu a fost diferită: până la trei ani la diferite arme , cu excepția serviciului militar efectuat la grăniceri și marina militară unde era de 4 ani de zile, până in1957, după care era de 1an și 4 luni în majoritatea specialităților din armată, cu excepția serviciului militar obligatoriu de la grăniceri și marina militară unde era de doi ani de zile.

Din 1996 durata serviciului militar obligatoriu era de 12 luni de zile, iar limita maximă până la care se putea efectua acest serviciu militar a scăzut de la 50 de ani la 35 de ani.  În popor se spunea că un tânăr fără armata nu este matur, deoarece nu a trecut prin cerințele severe din timpul serviciului militar obligatoriu.

Tinerii ,care după absolvirea liceului reușeau la o instituție de învățământ superior, făceau cursuri de pregătire militară în timpul facultății și la sfârșitul anului III făceau serviciu militar timp de 3 luni, care se continua cu 6 luni după absolvirea facultății. Acest lucru s-a întâmplat până în 1972, după care tinerii care reușeau la facultate făceau serviciul militar obligatoriu, de 9 luni de zile, în anul I al facultății.

Sfaturile sătești, comunale, au fost mai bine organizate , în vremea domniei lui A .I. CUZA, prin “Regulamentul pentru organizarea Consiliurilor sătești”, din 1862. Sfatul sătesc trebuia să fie alcătuit din preot și și trei deputați(jurați), care trebuiau aleși de obște , în fiecare an, din cele trei categorii de locuitori: fruntași, mijlocași și pălmași(codași). Dintre locuitorii fruntași se alegeau un pârcălab și un preceptor. În perioada în care au venit boierii pârcălabul era numit și îl reprezenta pe boierul respectiv. Sfatul comunal era apoi aprobat de către prefectură. După ce sfatul era deja aprobat se trecea la alegerea unui notar( numit, într-o perioadă logofăt sau scriitor). Leafa notarului se stabilea prin tocmeala și era plătită din “cutia” satului, adică din banii strânși de la cetățeni.  Membrii sfatului și perceptorul erau socotiți funcționarii publici, astfel că “cei ce-I vor batjocori prin cuvinte sau fapte, vor fi pedepsiți”. Perceptorul  “va avea ca și până acum leafa câte un leu de casă”, iar notarul era plătit din cutia satului, după tocmeală”.

Într-o anumită perioadă, pârcălabul era ajutat în munca sa de către dorobanți, care erau pedestri și apoi călare și erau angajați la nivelul plaselor și se deplasau și la nivelul satelor pentru a stabili ordinea și pentru ai pedepsi pe cei rău făcători. Dintre atribuțiile pârcălabului enumeram  următoarele: reprezenta satul în relațiile cu ispravnicul judetului și cu domnia, aduna birul de la săteni(numiți birnici) și împreună cu bătrânii aleși de obște, alcătuiau cisla satului, adică împărțea suma globală la care era impus satul la numărul de familii, având în vedere starea materială a fiecărei familii, bătrânii, bolnavii, văduvele  erau scutiți. Sumele de bani pentru cei scutiți erau recuperate de la restul cetățenilor din satul respectiv. În cazul în care în sat se comitea o crimă și nu erau descoperiți făptașii, atunci întregul sat trebuia să plătească ”gloaba”, adică o amendă.

Printre atribuțiile pârcălabului erau și acelea de a judeca pricinile simple dintre săteni: furturi, injurii, bătăi, distrugeri de recolte, putând aplica și pedepse corporale “până la 20 de toiage”.

Printr-un Decret regal din august 1893, se “instituie pentru toată întinderea regatului un corp de Gendarmerie rurala menit a veghea în comunele rurale la siguranța publică, la menținerea ordinii și la executarea legilor”. Erau 2 structuri ale jandarmeriei: cea a armatei, existența din 1864 și cea rurala, câte o companie pe fiecare județ , subordonată Ministerului de Interne și pusă la dispoziția prefecților, subprefecților și primarilor, inclusive ai celor din comune, pentru asigurarea serviciului administrativ . După 1895 au fost înființate postul de jandarmi și la comune, inclusiv la Șotrile. Militarii jandarmi erau recrutați din rândul tinerilor cu vârsta între 24 și 40 de ani, numai dintre cei care știau să scrie, să citească, să socotească, cu minim 3 clase primare și care să aibă înălțimea peste 1,65 m, dar și o “înfățișare plăcută”. Activitatea Jandarmeriei , deci și a jandarmeriei rurale, a fost îmbunătățită prin legile din 1908, din 1929,iar în 1940 Direcția Generală a poliției, Jandarmeria și Poliția capitalei au fost contopite într-un singur organ numit “Direcția Generală a Poliției și siguranței statului”. Corpul de jandarmi s-a desființat în 1949, dată de la care au apărut trupele de securitate.

În 1905, pentru  cei care păzeau satele comunei, existau “6 arme sistem vechi cu cocos care se vor vinde la licitație și se vor lua altele noi sau revolvere”. Aceste arme au fost folosite de cetățenii care făceau de pază sau de către sergenții rurali din cadrul postului de jandarmi.

În  anul 1911, din documentele din arhivă, reiese că nu se mai făcea paza de către toți cetățenii, pe rând, ci era o pază plătită, pentru activitatea de zi și de noapte, pentru care se angajau sergenți rurali cărora trebuia să li se asigure echipamentul și armamentul necesar. Fiecare  cetățean din comună trebuia să achite ,pe an, suma de 5 lei pentru salariile lor, pentru echipament și armamentul necesar. Erau 5 sergenți  rurali, iar în luna septembrie a anului 1911 a venit și cel de al 6-lea de la Voila. Dintre cei șase sergenți rurali, doar unul știa carte. Pentru pază pe care o realizau și ziua și noaptea, primeau un salariu de 30 de lei lunar, salariul plătit din fondurile strânse de la cetățeni, dar și o anumită sumă primită de la stat.

S-a ajuns , în 1942, ca să fie păzite și anumite suprafețe cultivate cu cereale sau alte plante necesare  persoanelor dintr-o gospodărie. Era stabilită o taxă de 70 lei pentru 1 ha păzit. Paza paznicilor pornea de la 300 la 1000 lei, în funcție de mărimea suprafeței  ce trebuia păzită.

După cel de al II-lea război mondial și mai ales după preluarea puterii în stat de către comuniști, au apărut noi reguli cu privire la paza obștească. În 1952, de la vârsta de 21 ani , fiecare bărbat trebuia să plătească pentru paza de zi și de noapte un impozit de minim 100 lei și de maxim100 lei, în funcție de veniturile pe care le realiza. Dacă avea un venit de până la 20000 lei , plătea 100 lei, dacă avea un venit cuprins între 20000 și 50000 lei plătea 200 lei ș.a.m.d. Numai cei cu un venit de peste 500000 de lei plăteau 1000 lei pentru paza obiectivelor din comună.

Până la apariția Decretului 36/1957, paza obștească s-a făcut prin rotație, fiecărui cetățean, apt pentru această activitate, îi venea rândul la pază la 3 luni. Conform acestui decret s-a trecut la paza obștească cu paznici plătiți de către cetățeni. Pentru paza celor 6 sate ale comunei erau 7 paznici,6 posturi mobile și unul fix la sediul Consiliului popular, deci 2 în Șotrile și câte unu în celelalte sate. În 1965, la Plaiul Câmpinei, era paznic obștesc Vasile OLARU, iar În 1971 șeful pazei obștești pe comună Șotrile era Gheorghe SIMON.

În 1977 paza obștească a fost organizată conform decretului 231/1977, prin rotație și cu plată. Ca urmare a încasărilor făcute au fost retribuiți 4 paznici pe timp de 7 luni, după care s-a trecut la paza prin rotație și s-au dat banii încasați înapoi cetățenilor. Printre paznicii obștești, din acei ani, amintim pe Ion M. MORȚOI, la Plaiul Câmpinei, pe Gheorghe ANCA la Consiliul popular, pe Marin FLOREA, Dumitru OPRESCU, Spiridon COMĂNIȚA ș.a. Din nou în 1987 s-a trecut la efectuarea pazei prin rotație de către un număr de 829 de locuitori apți pentru asemenea activitate.

O hotărâre luată la nivel de Consiliu popular prevedea că cei care nu pot efectua paza vor plăti  o anumită sumă de bani sau vor putea pune un înlocuitor.

Acest mod de organizare a pazei obștești prin rotație și prin plata s-a păstrat multă vreme, până în 1990. Începând cu 1994 se aprobă un post de pază cu 2 paznici plătiți cu 1500 lei/oră, plata fiind realizată din sumele strânse de la cei  850 de cetățeni apți pentru paza și cu vârsta între 18 și 65 ani. În 1995 contravaloarea unei nopți de pază(între orele 21 și 6) era de 3000 lei. Fiecare cetățean apt de paza va plăti această sumă.  În urma unui concurs au fost aleși doi paznici: Orație Ion și Iordache Petrișor. Erau scutiți de această plată a pazei de noapte 47 cetățeni pe motiv de boală, plecați în armată, arestați etc.

În 1997s-a trecut din nou la paza prin rotație fiind planificate 953 persoane pentru a efectua paza obștească, dintre acestea 548 au fost de acord să achite suma de 7000 lei, iar 405 persoane au fost planificate să  facă de pază.

În 23 ianuarie 1949 se înființează Miliția, după modelul sovietic, iar în 27 decembrie 1989, prin Decretul- lege nr.2 al FSN, se reînființează Poliția Romană.

Printre lucrătorii la postul de miliția din Șotrile menționăm pe plutonierul Haralambie STUPARU, șef de post,  care a funcționat până la 01.06. 1983, când a fost transferat în interes de serviciu la postul de miliția din Florești, un lucrător al miliției hotărât, priceput și care avea puterea să mențină ordinea  și liniștea în comună. Cel mai mult avea de lucru cu rudarii din Plaiul Câmpinei care încălcau deseori legea. Și-a adus o contribuție la reducerea absentelor elevilor rudari  de la cursurile școlare, la păstrarea disciplinei în mijloacele de transport, la reducerea furtului de lemn din pădurile comunei, la reducerea furturilor din gospodăriile oamenilor etc. În acea perioadă la postul de miliția erau 3 subofițeri, printre care și Eugen SĂMOILĂ (încadrat la acest post în 1975), pe care-l întâlnim și mai târziu ca polițist, după 1989, iar în 2003 a ieșit la pensie.

Până în anul 1990 i-au urmat plt. Stuparu Haralambie, la postul de miliția din Șotrile plutonier Gheorghe DOLAN, ajutat de alți 2 lucrători (Plt. Eugen SĂMOILĂ și serg. major Sorin FETICU)  și  plt. maj. Gheorghe IAMANDEI, care continuă și în 1990 când miliția își schimbă denumirea în poliție. A urmat apoi Pescaru Ion, care nu avea relații bune cu nouă conducere a primăriei prin faptul că nu lua măsuri ferme împotriva celora care încălcau legea. Atunci lucrătorii de poliție erau subordonați Ministerului de interne și nu Consiliului local. Au mai funcționat la acest post de poliție: plt. Vasile MANEA (1993),  Eugen SĂMOILĂ (din 1995), Gabriel NECULAU(din 2002) și Vladimir MANEA(din 2004).

În 2004, în urma aprobării legii nr.371, s-a înființat poliția comunitară, care avea ca scop asigurarea ordinii și liniștii publice cât și creșterea eficienței pazei obiectivelor și bunurilor de interes public și privat. În comună Șotrile , la 14 aprilie 2005, s-a înființat poliția comunitară în cadrul aparatului propriu al Consiliului local,5 posturi de agenți comunitari conform OUG nr.23/2005.Tot la cea dată s-a aprobat  bugetul pe 2005 pentru poliția comunitară , constituindu-se  comisia de testare a persoanelor care urmau să fie angajate și regulamentul de funcționare a acestei politii.

După 6 ani, conform legii nr.155 din 12 iulie 2010, poliția comunitară este înlocuită cu poliția locală. Se aprobă înființarea poliției locale în Șotrile în cadrul aparatului de specialitate al primarului începând cu 01.01.2011. Se reorganizează poliția comunitară în structura de poliție locală și se va prelua personalul de la poliția comunitară. În 17 februarie 2011, în ședință ordinară a Consiliului local, se aprobă regulamentul de funcționare al poliției locale din Șotrile.

Poliția locală, spre deosebire de poliția comunitară, are mai multe atribuții în afară de cele enumerate la poliția comunitară și anume: circulația pe drumurile publice, disciplina în construcții, protecția mediului, evidența persoanelor, etc.  În 2010 funcționau la postul de poliție locală 3 lucrători, iar șef de post era Milu Ion Adrian. În anul 2011 , în ședință ordinară a Consiliului local din 17 februarie, se aprobă regulamentul de funcționare a poliției locale din Șotrile. În anul 2015 se aprobă, de către Consiliul local, acordarea normei de hrană personalului de la poliția locală de 18 lei/zi, începând cu 01.06.2015.

Din datele prezentate de lucrătorii de la postul de miliție din Șotrile, reiese că erau un număr ridicat de plângeri( 198 în 1975, 155 în 1976, etc.}. Dintre infracțiuni frecvente erau  vătămările corporale, delapidări, fals și uz de fals, furt din avutul obștesc, violare de domiciliu, ultraj contra bunurilor moravuri, tulburarea ordinii publice etc.  În 1975 au fost 34 mandate de aducere, s-au definitivat 36 dosare penale, iar în 1976 erau întocmite 39 dosare de cercetare penală, mai ales pentru violare de domiciliu  și distrugere, majoritatea făptuitorilor fiind din sectorul rudari.  Infracțiunile și contravențiile în 1976 au crescut cu 7% față de 1975.

Starea infracțională în sectorul rudarilor era în continuă creștere, în sat, în mijloacele de transport,  multe dintre infracțiuni se realizau în zilele acordării retribuției la întreprinderile în care erau salariați. În 1981 s-a furat ciment de la TCH Paltinu, s-au întocmit 12 dosare penale pentru violare de domiciliu, distrugere, conducere sub influența alcoolului, provocarea de avorturi, etc. Erau cercetați  8 minori pentru furturi din locuințele cetățenilor comunei, aplicându-se sancțiuni și avertismente părinților acestor minori. În 1984 s-au înregistrat 45 infracțiuni și alte abateri.,

După 1989 infracțiunile și contravențiile s-au înmulțit ca urmare a creșterii șomajului, care printre 1995 și 2000 ajunsese la 27%, În 2001 la nivelul comunei erau 500 de cetățeni fără venit, dintre aceștia ¾ erau din sectorul rudari, care aveau un număr de 3-6 copii pe familie. În 2001 din 210 persoane apte de muncă, din sectorul rudari, doar două persoane activau.

Au existat multe plângeri penale pentru abandon familial, furturi din avutul obștesc și particular, tăieri ilegale de arbori din pădure și sustrageri de material lemnos, multe din acestea fiind fapte ilegale mai ales a celor din sectorul rudari. Multe din grădinile cetățenilor din Plaiul Câmpinei sunt jefuite, mai ales în perioada coacerii fructelor, de către acești cetățeni rudari, mulți needucați, mulți recalcitranți. În anul 2003 au fost identificați și trimiși în judecată autorii spargerii celor două biserici(de la Șotrile și de la Lunca Mare).

Conform legii 22/1999 contravenienții  au fost amendați de către Consiliul local. Întrucât ei declară că nu au nici un venit aceste amenzi se transformă în ore de muncă în folosul comunității. În 2016 valoarea acestor amenzi era de 862401 lei. Din debitele restante, de 2,5 mil. lei în 2016, 88,60% reprezentau amenzile. Majoritatea  debitorilor erau din sectorul rudari.

Judecătoria din Câmpina comunica Consiliului local din Șotrile că acești contravenienți care, din lipsă de venituri, nu-și pot achita amenzile, trebuie să efectueze între 50 și 300 de ore în folosul comunității.

Printr-o adresă a Consiliului local(1049/30.05.2001), se solicita Judecătoriei din Câmpina  ca să-I oblige pe contravenienți  să efectueze aceste ore în altă parte, “deoarece în comună nu este posibil  ei fiind recalcitranți, uneori de negăsit, aduc injurii poliției și funcționarilor din primărie”. Este firesc să fie așa pentru că în marea lor majoritate sunt din sectorul rudari, oameni care nu se împacă cu munca și  care nu vor să respecte legile țării și, din neputința autorităților, cred că totul este permis fără să fie pedepsiți. Trebuie să se depună o muncă mai susținută pentru integrarea acestora și să fie obligați, că de altfel toți cetățenii României, să respecte legile acestei țări.

În anul 2008, 176 persoane au fost scăzute din evidențele fiscale curente și trecute în evident separate pentru insolvabili. Dintre aceștia erau 11 romani, restul erau din sectorul rudarilor.

Înainte de Regulamentul Organic, din 1831, pricinile ivite între cetățenii obștei erau rezolvate de către Sfatul obștei, sfatul bătrânilor. După 1831 plasele și plaiurile erau conduse de către un subocârmuitor, subordonat ocârmuitorului de județ, iar sarcinile judecătorești au trecut pe seama unei comisii de judecată, judecătoria de pace. Președintele acestei comisii era preotul satului . Comisia era formată din preot (dacă  erau mai mulți preoți în comună era desemnat ca președinte al comisiei cel mai în vârstă) și din 3 membri, aleși ai satului. Pârcălabul, până la cumpărarea moșiilor de către boieri era ales de obște, iar apoi era reprezentantul boierului respectiv. Acesta, împreună cu sfatul satului, pe lângă sarcinile administrative, judeca pricinile simple care se iscau între cetățeni (furturi mărunte, injurii, bătăi, distrugeri de recolte. Putea aplica pedepse corporale. Multe din judecați se făceau pentru pământ și urmau calea ierarhică: locală, județ, Domn.  În cazul în care reclamația ajungea la Vodă, acesta cerea reclamantului să propună 6 boieri hotarnici jurători care să cerceteze la fața locului și să stabilească hotarul adevărat. Dacă una din părți era nemulțumită se cerea “lege peste lege” adică să adune 12 boieri hotarnici care să judece în favoarea acestuia. Dacă și după aceasta măsurătoare erau nemulțumiri se adunau 24 de boieri hotarnici.

În Comuna Șotrile nu au existat asemenea neînțelegeri între cetățeni, întrucât  erau clacași și după reforma agrara a lui A. I. CUZA, aveau suprafețe mici de teren, înțelegerile se făceau la nivel local întrucât nu-și permiteau să plătească sumele cerute de boierii hotarnici. Nici între boierii care au stăpânit aceste pământuri (Lupoienii, Câmpinenii, Băicoienii și cei din familia Prințului Știrbei) nu au existat neînțelegeri. În schimb boierii hotarnici au făcut măsurători la Câmpina, Brebu ș.a.

Ulterior cei găsiți vinovați erau pedepsiți cu “globire”(amendă) în folosul “cutiei satului” de 2 până la 10 lei, iar când, la judecată, cineva jura strâmb era “globit” cu sume mult mai mari ce reprezenta chiar valoarea mai multor boi. În caz de recidiva pedeapsa se dublă.  Cei  care nu aveau banii necesari pentru plata amenzii trebuiau să muncească în folosul satului pentru acea sumă. Vinile mai mari erau anunțate subprefectului de plasă.

Comisia de judecată de la nivelul comunei, și cele de la nivelul țării, ca urmare a înființării judecătoriilor de ocol, se desființează în 1865, se reînființează în 1879, se desființează în 1890 și devin active în 1895, când  primarul devine președintele acestei comisii, ajutat de 2 săteni.

În 1901 era la nivelul comunei Șotrile judecătoria civilă, alcătuită din Șerban M.DAVIDESCU-președinte, C. DAVIDESCU și N. IONESCU - judecători jurați. În calitate de grefier era notarul Munteanu. Era vorba de o acțiune civilă intentata de Lazăr-Duță TUDORACHE împotriva lui Gg. SAVU, pentru recuperare de bani în urma predării unei cantități de “64 oca de mangal”. Judecătoriile comunale au funcționat până în 1907 când au fost desființate. Se solicita reînființarea acestora.

După preluarea puterii de către comunist, în 1958, iau ființă comisiile de împăciuire. În comună Șotrile aceasta comisie de împăciuire era formată din 3 membri (Gheorghe BIVOLARU -președinte, Vasile DAN și Ion VÂRFOREANU) ,3 supleanți, iar ca secretar al comisiei a fost ales Sofronie BUZEȚEANU.  Prin Legea 59/1968 se fac precizări cu privire la Comisia de judecată și  anume: este un organ obștesc de influențare și jurisdicție, ales în sesiuni ale Consiliului popular încearcă împăcarea părților, creșterea rolului opiniei publice în viața socială, asigurarea unei bune comportări în societate etc. Din componența acestei comisii au făcut parte Ion VÂRFOREANU (1958,1965,1973,1981), Vasile DAN (1958,1965 1973,1981), Ion STANCIU (1981), Emilian JUGUREANU (1981), Ioana DAN (președintele comisiei în 1973, secretarul comisiei în 1970, 1971), Traian ANCA (1965), Nicolae NECULA -secretarul comisiei în 1965,1973), Ion Gh. IORDACHE (1973), Marilena STOICA (secretarul comisiei în 1983), Lucreția OPREA (1981)s.a. Comisia de împăciuire era alcătuită din 3 membri, pe când comisia de judecata din 5 membri. Comisia de judecată se întrunea din 2 în 2 săptămâni, în una din sălile primăriei din Șotrile.

Principalele pricini între cetățeni erau: loviri(27 în 1965,39/1977), injurii(17 în 1965), litigii matrimonial(12/1983, 3/1984), abateri de la regimul de conviețuire socială(23/1983,3/1984), insulte(201/1970, 46/1977)amenințări(72/1970, 32/1977), pretenții(36/1970, 12/1977). Acestea sunt doar câteva exemple de plângeri făcute, în majoritate de către locuitorii din sectorul rudari, către această comisie. Numărul de plângeri varia de la un an la altul, iată câteva exemple: 330 plângeri în 1970, rezolvate 45%, 133 în 1976, rezolvate 119, 84/1983, etc.

Se întocmeau procese-verbale pentru cei care se împăcau, se dădeau amenzi, mustrări cu avertisment, iar cei care nu doreau să se împace se trimitea dosarul către Judecătoria din Campina.

Activitatea comisiei de judecată a încetat în 1990, litigiile apărute între cetățenii comunei se puteau rezolva numai apelând la Judecătoria din Câmpina.

Prevenirea  și stingerea incendiilor a fost o preocupare importantă pentru autoritățile din comună Șotrile. În perioadele de dinainte de primul război mondial și a celei dintre cele două războaie mondiale, stingerea incendiilor se făcea de către cetățenii din comună, cu mijloacele de care dispuneau: căldări pentru apă, lopeți, s.a. Problema era nu existent și numărul acestor mijloace simple, ci lipsă apei. Apa putea  fi folosită din puținele fântâni care existau în comună și, datorită reliefului accidentat se puteau transporta, pe umerii unui om cu cobilița, câte două găleți cu apă. Din documentele primăriei reiese că în 1936 s-au înființat formațiuni de pompieri rurali. Se spunea că toți locuitorii satului între 18 și 50 de ani vor alcătui formația de pompieri. În fiecare sat va fi câte o grupă de pompieri formată din 45-60 de oameni, va avea un șef și va fi formată din 3 echipe a câte 15-20 de oameni. Cei din echipe erau repartizați pentru a acționa pompă manuală pentru apă, alții trebuiau să salveze oamenii șiș a izoleze focul, iar o altă categorie trebuia să care apa pentru pompa.

De abia după cel de al doilea război mondial au apărut formațiile de pompieri, au început să fie instruite și să se folosească , în afară de apă, și alte material și dispozitive de stingere(extinctoare). Pe lângă instituțiile din comună existau, după 1963, puncte amenajate(ladă cu nisip și sculele necesare (lopeți, găleți etc). Problema folosirii apei pentru stingerea incendiilor era la ordinea zilei. Așa se explică faptul că locuința lui Gh.T.I. BIVOLARU, din Plaiul Câmpinei, construită din bârne, acoperită cu șindrila, a ars în întregime, cu toate bunurile din interior, la 17 august i946, fără ca să se poată face ceva  pentru a se stinge acest incendiu.

Neculai H. GEORGESCU este numit în 1949 responsabil pe comună pentru combaterea incendiilor. S-au format echipe de cetățeni, în fiecare sat, care erau instruiți pentru a ști cum să stingă incendiile. Formații civile de pază contra incendiilor (PCI) s-au organizat conform Instrucțiunilor nr. 363/23.11.1963, ca urmare a HCM (Hotărârea Consiliului de Miniștri) 169/23 martie 1963. În comună Șotrile Formația PCI era alcătuită din 28 oameni, iar la școli și alte instituții din comună erau amenajate puncte (remize) PCI.

La nivelul Consiliului popular se organizează comisia PCI, în anul 1971, formată din 19 membri, președinte fiind Vasile NIȚULESCU, secretarul  biroului Executiv și  secretar al acestei comisii a fost ales Ion VÂRFOREANU. Denumirea de PCI s-a schimbat în PSI, începând cu anul 1975.

Prin Decizia nr.14/29 aprilie 1975 și prin Decizia 15/21 mai 1975 ale Consiliului popular Șotrile, se constituie comisia tehnică de prevenire și stingerea incendiilor (PSI) pe comună, președinte fiind Vasile NIȚULESCU. Comisia era alcătuită din12 membri, din rândul cărora făceau parte și Ion VÂRFOREANU, Cristina LEICA, directoarea Școlii generale din Șotrile și Lucian RAICA, directorul Școlii generale din Plaiul Câmpinei.

În 1976 era comisia tehnică PSI, amintita mai înainte, și 2 formații civile de pompieri  cu 32 membri, pentru satele Șotrile și Vistieru, iar în celelalte sate ale comunei  erau grupe PSI formate din câte 7 membri. În total existau 60 de pompieri civili la nivelul comunei. Tot la nivelul comunei, în 1980, există o formație de pompieri de gradul III, cu grupe de lucru în fiecare sat. Șeful formației de PSI din comună Șotrile, în 1996, era Gheorghe STANCIU.

În momentul de față există aceste formații locale de pompieri, dar rezolvarea stingerii incendiilor se poate face apelând la formațiile militare de pompieri de la Campina, apelând la 112.

În 1977 apare Legea nr.5 cu privire la pensii și alte drepturi de asigurări sociale ale țăranilor cu gospodarii individuale din zonele necooperativizate. Ca urmare a acestei legi  la 17 august 1977 s-a înființat în comună Șotrile Comisia de pensii și asigurări sociale, iar ca președinte al acestei comisii a fost ales Chivu Constantin, care a fost reales ca președinte al acestei comisii până în 1980.

Puteau să primească pensii fiecare membru din familiile țăranilor cu gospodărie individuală dacă contribuiau personal cu suma de 40 lei lunar și desfășurau o activitate agricolă. Ca să beneficieze de pensie trebuiau să contribuie, bărbații timp de 30 de ani șiș a aibă vârsta de 65 ani, iar femeile trebuiau să contribuie cel puțin 25 de ani și puteau ieși la pensie la 60 de ani. Fiecare an peste 30 de ani contribuție și respective 25 de ani adăugă la pensie un procent de 0,5%. Beneficiau de pensie și cei care livrau produse agricole la fondul de stat în valoare de sub 5ooode lei.

Conform Legii nr. 5/1977, țăranii cu gospodărie individuală  și membrii familiei beneficiază, pe timpul internării în spitale, de întreținere și medicamente gratuite, precum și de medicamente pe timpul tratamentului ambulatoriu.

Prin Legea nr. 80/21 iulie 1992, privind pensiile și alte drepturi de asigurări sociale ale agricultorilor, durata de asigurare rămâne aceeași(30 de ani pentru bărbați și 25 de ani pentru femei, dar vârsta la care puteau ieși agricultorii era de 62 de ani pentru bărbați și 57de ani pentru femei.

 Erau 118 dosare  pentru pensii ale țăranilor cu gospodărie individuală, din Șotrile, în 1979, care  contribuiau pentru obținerea acestei  pensii.  Erau înscriși la sistemul de asigurări 51 de țărani cu gospodărie individuală, care urmau să depună lunar cei 40 de lei contribuție pentru pensie  și să livreze la fondul de stat produse agricole. La această dată beneficiau de sistemul de asigurări sociale un număr de 86 țărani cu gospodărie individuală.

În 1980 se constituie aceasta comisie de pensii și asigurări sociale pe comună pentru țăranii cu gospodărie individuală, formată din 7 membri: Lucreția STĂNICA - președintele comisiei, Marcela MILU - moașă, Ion VÂRFOREANU - director cămin cultural, Valeriu BURLOIU - directorul Școlii din Plaiul Câmpinei, Dan BOHALTEA –medicul uman ș.a.

Comisia de pensii și asigurări sociale din Șotrile a scos din sistem 35 cetățeni care n-au livrat la fondul de stat produse agricole vegetale și animale sau refuză să contribuie  cu cei 40 lei pe lună.

În 1984 se reorganizează aceasta comisie și cu un număr de 11 membri, iar în 1990 se face o altă reorganizare a acestei comisii de pensii și asigurări sociale, formată din 5 membri: Mihaela MANOLE, președinte, Nicolae NECULA, Vasile MĂNESCU, Rodica CORBU și Marcela MILU - asistenta medicală. După 1990 comisia de pensii a fost desființată și această funcție a fost preluată de Casă de pensii locală din Câmpina

Înainte de 1989 se acordau ajutoare mamelor cu mulți copii și  un număr de burse pentru elevii care proveneau din  familiile sărace și cu mulți copii. În 1980 erau 42 mame care beneficiau de ajutoare bănești pentru creșterea copiilor. Mamele care aveau în îngrijire 5 sau mai mulți copii beneficiau de ajutoare bănești lunare. Păcat că acești bani de la ajutoare, cât și cei de la burse , nu erau folosiți în scopul în care erau oferiți, adică pentru îngrijirea copiilor, ci pentru consum de alcool, de către părinții acestor copii, în bufetele din comună. Copiii rămâneau la fel de neîngrijiți și de puțin hrăniți, prost îmbrăcați.

În perioada de până în 1980, colectivul de cadre didactice de la Școală din Plaiul Câmpinei, cu amabilitatea celor de la Casa de copii din Bușteni, aducea cu mașinile haine aproape nefolosite și le oferea copiilor de rudari. Se schimbă aspectul îmbrăcămintei acestor copii doar pentru scurt timp. Când se murdăreau, și acest lucru se întâmplă curând, erau aruncate și nu spălate și astfel ,se ajungea la vechea stare. Multe din hainele oferite copiilor erau purtate de părinți sau de alți frați și elevii noștri umblau cu o îmbrăcăminte necorespunzătoare atât ca aspect cât și din punct de vedere al igienei lor.

Până în 1992 mulți dintre rudari, apți de muncă erau obligați , conform Legii nr. 25/1971, să presteze o muncă fizică în întreprinderile din Campina. Au fost obligați să se încadreze într-un serviciu la întreprinderile industriale din Campina un număr de 45 cetățeni din acest sector al rudarilor numai în 1971. În total erau încadrați 335 de oameni din acest sector al comunei Șotrile.  În acest fel majoritatea rudarilor , pe lângă salariul pe care-l aveau, beneficiau și de alocația pentru copii. În acest fel nu mai era cazul să se acorde alte ajutoare, în afara celor acordate mamelor cu mulți copii. Erau însă, în 1976, 62 copii fără unul din părinți, 32 cetățeni nu aveau posibilități minime de trăi și au cerut ajutor social. Unii bărbați, capi de familie, din rudari, dar și din satele comunei, fie părăseau familia, fie alungau soția și copiii din casă . Dintre  cazurile deosebite din 1976, amintim pe cel al Mariei Mangalagiu care avea în îngrijire 8 copii sub 18 ani care primea un ajutor lunar de 200lei.

Se mai da un  ajutor valorând 100 de lei soțiilor militarilor în termen care nu aveau serviciu la încorporare, începând cu 1975.

După evenimentele din 1989, și mai ales după 1995, multe dintre aceste întreprinderi industriale au fost desființate  și mulți dintre cetățenii comunei Șotrile, foști salariați, au devenit șomeri. În acest fel sursele de venit au scăzut și era necesar să se acorde ajutoare sociale celor care deveneau foarte săraci. În 1991, din cei 3560 de locuitori ai comunei Șotrile, doar 20% era populație ocupată.

S-au luat măsuri pentru acordarea unor ajutoare sociale pentru persoanele fără venituri sau cu venituri mici prin intrarea în vigoare a Legii nr. 67/01.08.1995. Din 1996 se plăteau indemnizații de naștere începând cu nașterea celui deal doilea copil. Tot în 1996, la începutul anului, s-au depus 256 dosare pentru ajutor social. La un moment dat, în 1996, din lipsă de fonduri s-a sistat plata acestor ajutoare sociale

Începând cu 2001, odată cu apariția Legii nr.416, se acordau ajutoare sociale familiilor și persoanelor singure , fără venituri sau cu venituri  foarte mici, aflate în situație de criză sau în stare avansată de sărăcie și care au domiciliul stabil în comună, în România. Conform acestei legi trebuia să se asigure un venit minim garantat. Beneficiau de ajutor social, în acest an 129 cetățeni(98 rudari și restul romani). 20 de copii din comună se aflau în dificultate. Persoanele care primeau ajutor social și care erau apte de muncă trebuiau să efectueze 72 ore, pe lună, în folosul comunității.

La primărie, în 2001, erau încadrate că asistenți  personali pentru îngrijirea persoanelor cu handicap grav 24 persoane, dintre care: 2 persoane la Lunca Mare, 3 la Plaiul Cornului, 3 la Plaiul Câmpinei, 10 la Șotrile, 2 la Vistieru și 4 la Seciuri,  25 de asistenți personali  în 2003, 27 de asistenți personali în 2006 26 asistenți personali ai persoanelor cu handicap grav în 2010 și 28 în 2016.

Tot conform Legii 416/2001, art. 28, se acordau și ajutoare de urgență, după ce se realiza o anchetă socială, semnată de primarul localității în care domicilia solicitantul, ancheta ce trebuia supervizata de prefectul județului respective, după care se înainta Agenției Naționale de Plăți și Inspecție Socială, conform HG 365/2019.

După intrarea în vigoare a Legii 416/2001, la 01.01.2002, privind venitul minim garantat, au depus dosare 206 cetățeni ai comunei, din care erau 115 cetățeni din sectorul rudari pentru 440 persoane aparținând familiilor acestora și 91 persoane romani cu 262 persoane din familiile lor. Era necesară , pentru plata acestor ajutoare, suma de 225 milioane lei, la care se adăugă suma de 51 milioane lei subvenția pentru încălzirea locuințelor, adică 20% din bugetul local.

În anul 2003, beneficiau de ajutor social 520 de persoane, acordat pentru 3-4 luni pe an, iar în 2007 erau 540 de persoane care primeau acest ajutor social. În acel an erau 45 șomeri și pe întreaga comună , incluzând și pe cei cu serviciu în alte localități, erau 440 salariați. Numărul de dosare pentru ajutor social, 1n 2005, era de 283 , dintre care 125 erau ale celor din rudari. În februarie 2010 erau 117 dosare depuse pentru ajutor social urmând să beneficieze un număr de 323 persoane, iar suma acordată era de 21575 lei. Dintre cei 505 cetățeni din sectorul rudari, 88 primeau ajutor social în 2010. Numărul celor cu ajutoare sociale a crescut și în 2014 beneficiau de acest ajutor 472 persoane.

Tot în anul 2002, începând din 27 mai, a intrat în vigoare HG nr.469/2002 pentru înființarea magazinelor Economat , iar ca beneficiari erau persoanele singure, fără venituri, pensionarii care aveau o pensie sub 1 milion de lei, persoanele cu handicap gr. I și II, Primeau ca ajutoare alimente (zahăr, faină, carne, pâine, margarina, 5 kg de legume și cartofi), detergent, săpun, iar pentru elevi se acordau caiete și pixuri.

În anul 2003 pentru venitul minim garantat s-au depus 240 de dosare dintre care în plata erau 117 dosare ale unor cetățeni din sectorul rudari și 70 pentru romani.

Învățământul din Tara Românească a fost la început în limba slavonă, fiind prezent pe lângă biserici, în cadrul mănăstirilor, instruirea făcându-se de către călugări, preoți, învățați caligrafi, pictori, dieci etc. Marele nostru istoric Nicolae Iorga spunea: “Cartea se făcea , la începuturi, numai în mănăstiri. Mănăstirea nu se odihnește” Această activitate de învățare a copiilor s-a realizat  pe lângă biserici și mănăstiri  mai ales la sfârșitul secolului al \XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea.

După 1814 Domnitorul Caragea da un hrisov de organizare a școlilor, grupate în Eforia Școalelor, în care spune că “ la sate școli începătoare se înființează pe lângă biserică. Petrache POENARU, secretarul lui Tudor VLADIMRESCU și inventatorul stiloului, directorul Eforiei Școalelor , a extins învățământul urban și a pus bazele școlilor sătești.

Puțin mai târziu , în 1828, în Muntenia, începe acțiunea de înființare a unor școli primare sătești ,” pentru scris, citit, socotit și catechism”, dar în județul Prahova , în 1830, existau doar 12 școli, doar pentru băieți.

Regulamentul Organic, apărut în 1831, a avut o contribuție importantă în privința dezvoltării învățământului în țara noastră. Printre prevederile din acest regulament se consemnează: “ fie-ce sat pe lângă preot să țină și un cântăreț, cu plată de 2 Kile de bucate pe fie-care au și câte doi lei de fie-care enoriaș sătean, care să învețe carte pe copiii satului în cele 6 luni de iarnă, rămânând cele de vară pentru munca câmpului”.

“Eforia Școalelor”, după înființarea unei școli normale la Ploiești, prin “hârtia numărul 125 din 24 ianuarie 1838, a invitat din parte-I pe profesorul din Ploiești, ca să îngrijească a căuta tineri țărani, feciori de popa sau alții, cari să primească a urma acea școală din Ploiești câtă-vă vreme ca să se deprindă la învățăturile începătoare  și apoi să fie datori a ține școala în vre-un sat”. O lună și jumătate a funcționat această școală din Ploiești și candidații, cei mai mulți abia știind să citească și prea puțini să scrie, au fost trimiși la sate să deschidă școlile. Eforia Școlilor” pricepând nedestoinicia multora dintre candidate”, scria profesorului din Ploiești: “Pe candidații nedestoinici și neprimitori de învățătură, fie că sunt prea bătrâni, fie că au mintea mai tâmpită, să-I depărteze cu totul din numărul candidaților, iar pe cei ce sunt mai slabi la învățătura să-I mai oprească la școală normală spre  deprindere, câtă vreme vor socoti de trebuință”.

Numele de candidat pentru această școală din Ploiești pentru Șotrile era Licsandru sin Gheorghe POPA (sân=fiu), căsătorit. Candidați de învățători puteau deveni cântăreții de la biserici, tinerii țărani, micii slujbași care se îndeletniceau cu scrisul, adică gramatici. Profesorilor țărani nu le era rușine a fi încă țărani și a trăi că țăranii. Ei nu se deosebeau de ceilalți cetățeni ai satului decât prin cultură, traiul lor era țărănesc. Ei erau scutiți de claca și dijma.

În 1848 la Șotrile Vistierului, cu 30 familii, unită cu Șotrile Câmpineanului, cu 72 familii, era învățător Ion DĂSCĂLESCU, cu o leafă de 51 lei. Leafa învățătorului nu era uniforma la școlile județului , ci în funcție de numărul sătenilor contribuabili. Până la Reforma lui A. I. Cuza, învățătorul era ales de obștea satului și se aprobă de autoritățile județene ale Eforiei școalelor, fiind retribuiți cu produse agricole (21 Kile) și în lei (2lei), de către fiecare familie care avea copilul la școală. După promulgarea Legii instrucțiunii publice din 1864, învățătorii erau numiți de către organismele județene și retribuiți cu salarii de la stat.

Numărul școlilor sătești  din județul Prahova, în 1842, era de 51, cu 721 școlari, iar în 1845 era de 180 școli, cu 2227 școlari. O contribuție la dezvoltarea învățământului rural au adus-o locuitorii acestor sate. Ei au clădit școli, au asigurat plata învățătorilor. Se învață după unele manual: Caligrafia, “Deprinderea”, și “Gramatica”, având ca autor pe Pop, apoi “Istoria Sfântă”, “Geografia mică”, “Catehism” și Evanghelia.

După Revoluția de la 1848,”după porunca guvernului contrarevoluționar” o bună parte din școlile din Muntenia au fost închise ,în județul Prahova au fost toate școlile închise, de către Ocârmuire județului, cu excepția școlii de fete di Ploiești, din cauză că unii învățători au participat la această revoluție. Se interzicea plata salariilor învățătorilor participant la revoluție pentru  perioada aprilie – octombrie 1848. Și totuși cetățenii i-au plătit pe învățători, fapt ce a atras și mai mult prigoana guvernului asupra lor. Ocârmuirea județului Prahova a primit o circulară de la “Eforia Școalelor” în dată de 10 ianuarie 1849,urmată de alta din 20 mai, prin care se cerea  închiderea și “pecetluirea școalelor”, iar “elementele  înaintate din rândul dascălilor, vor fi supuse persecuțiilor”.  Eforia dorea închiderea școlilor normale, cele care pregăteau învățătorii, “până vor găsi oameni pământeni” care să dea “dovadă de destoinicie morală” subliniind totodată “neapărată trebuință ca și scoalele de prin sate să se închidă cu totul”.  Numai după venirea la conducerea țării a Domnitorului Barbu Știrbei, în 18 mai 1849, situația școlilor Începe să se schimbe. În 1851 se redeschid doar școlile din capitalele de județ, se încearcă redeschiderea școlilor în 1852,dar nu se reușește. Domnitorul arata că “Instrucția publică trebuie să fie potrivită cu nevoile poporului și să nu aibă în vedere exclusive conveniențele câtorva familii privilegiate: ea trebuie să fie națională, să mulțumească  nevoile deosebitelor clase”.  Redeschiderea școlilor sătești se face abia în 11 ianuarie1857 de Caimacanul Alexandru Ghica.

Învățământul avea la baza sistemul Lancaster, clasele I și ÎI lucrau împreună, în același timp, cu același învățător. Aritmetica se preda în limba greacă, iar geografia, catehismul și istoria sfântă  se predau în limba romană. Erau destule cazuri când aceste obiecte, fără aritmetică, se predau în limba slavonă. Învățătorii aveau o slabă pregătire pedagogică  și de cultura generală, majoritatea fiind dascăli, paracliseri de biserică, unii abia cunoșteau scrisul și cititul.

Dintr-un tabel cu școlile din județul Prahova reiese că există școala în comună Șotrile, în anul școlar 1862/1863, cu 7 școlari. Învățător era Ion Popă, așa cum se consemnează în statele de plată ale învățătorilor din județul Prahova. Cursurile școlilor sătești începeau la 1 noiembrie și se terminau la 31 martie, iar în perioada caldă a anului copiii trebuiau să-I ajute pe părinți la treburile gospodărești, mai ales în agricultură.

Importanță deosebită  pentru dezvoltarea învățământului românesc a avut-o Legea instrucțiunii publice din 1864, lege  promulgate de Domnitorul A. I. CUZA în dată de 24 noiembrie 1864, lege prin care învățământul era organizat în mod unitar, fiind stabiliți și anii studiu: învățământul primar, de 4 ani, gratuit și obligatoriu, cel secundar de 7 ani și cel universitar de 3 ani. Se prevedea că ”Instrucțiunea elementară  este obligatorie pentru toți copiii de amândouă sexele începând de la opt ani până la doisprezece ani împliniți” Obiectele erau: citirea și scrierea, catehismul, noțiuni de igienă, de gramatică, de geografie, de istoria țării, de drept administrative al țării, cele patru lucrări din aritmetică, sisteme legale  ale măsurilor și greutăților. Se studia numai în limba romana, scrierea era în romană.  Pentru scriere se recomandau “tablele de piatră care se găsesc în munții noștri ”pe care se scria cu un condei. Conform legii fiecare comună trebuia să aibă una sau mai multe școli de băieți și de fete.

Legea sancționa cu amendă pe părinții care nu-și înscriau și nu-și lăsau copiii să frecventeze școală. Dacă după trei zile de la avertismentul trimis părinților de către învățătorul clasei sau de către revizor și sub revizor  copilul nu venea la școală, atunci era anunțat consiliul local, care amendă părinții respective cu 10 parale. Deși acești bani ajungeau în casa comunala erau folosiți de către școala.

O contribuție de seamă la organizarea învățământului primar obligatoriu a avut-o și Nicolae Kretzulescu, cel care în perioada copilăriei, din cauza epidemiei de holeră, s-a refugiat, cu părinții, la Lunca Mare.

Copii din comună Șotrile făceau școala în satul Șotrile sau la Brebu, iar ulterior chiar unii din Brebu învățau la Lunca Mare. La Brebu au învățat Gheorghe Rădulescu, devenit învățător în Lunca Mare și Gheorghe Irimescu, din Șotrile, ajuns ulterior grefier la Judecătoria din Campina.

Prin anul 1861, la Șotrile, era învățător Ioan Popescu, iar în 1870 învățător, tot în Șotrile, era  Petre Ionescu, cu o leafă de 50 de lei. În 1875 , la clasa I se învățau: Lectură, Scrierea, Calculul și Rugăciunea, la care se adăugă Conduită.

În Dicționarul geografic al județului Prahova, apărut în 1897, autori Paulina BRĂTESCU și Ion MORUZI, este consemnat faptul că Școala din Șotrile a fost frecventata în 1866 de 52 elevi, din numărul de 278 copii( 140 băieți și 138 fete) de vârsta școlară câți erau la nivelul comunei. Pe atunci ,în comună Șotrile, știau carte doar 8 bărbați.

În Dicționarul Geografic al județului Prahova din 1897, cât și în Marele Dicționar al României din 1898 se precizează că școala din Șotrile s-a înființat în 1845 de către serdarul Grigore NEGRU.  Se mai spune că în anul 1891 , prin stăruința Principelui D.B. ȘTIRBEI și a preotului Grigore BREBANU, care îndeplinea și funcția de învățător, s-a construit un local de școală cu o singură clasă, cu un hol și o mică cancelarie. În arhiva din 1909 se vorbește despre “un local de școală în Șotrile Câmpineanu cu o sală de clasă, din lemn, în stare rea, construită de D.B. ȘTIRBEI”.  Se pare că autorii au confundat înființarea școlii cu construirea unui local de școală deoarece în alte documente din arhivă primăriei Șotrile arata că școala funcționa în încăperi închiriate, lipsite de mobilier și care nu aveau condiții normale de învățare. Este posibil ca învățătorul de la Școală din Șotrile, în 1892, să fi participat la o întrunire a învățătorilor din comună  Brebu. Prin 1893, se aprobă preotului Grigore BREBEANU să suplinească la Școală din Brebu. Pe atunci cel ce suplinea un post de învățător primea jumătate din leafa titularului.

Conform legii din 1893 învățământul  primar era obligatoriu și gratuit pentru copiii cu vârsta cuprinsă între 7 și 14 ani. În comunele rurale durata studiilor era de 5 ani de zile , iar pentru un efectiv mai mic de 80 de școlari se angaja  un singur învățător. Începând cu 1924, în legea învățământului care a apărut atunci, se statua ca obligatoriu și gratuit învățământul de 7 ani. Se menționa că “școalele complete cu 7 clase se vor înființa pe măsură ce se vor forma elementele didactice”, adică cadrele didactice necesare pentru instruirea și educarea elevilor. Deși învățământul  era gratuit , unii diriginți și directori puneau taxe părinților și uneori trimiteau copii acasă să aducă taxa, altfel nu mai erau primiți la școală. Pentru a înlătura asemenea atitudini Ministerul de specialitate trimitea adrese care interziceau acest lucru.

 Dacă în satul Șotrile, reședința comunei, școală a luat ființă în 1845 sau chiar mai devreme, în celelalte sate ale comunei școlile s-au înființat mult mai târziu: în Lunca Mare în 1901, în Vistieru în 1912, în Plaiul Câmpinei în 1923, în Plaiul Cornului în 1925, iar în Seciuri în 1928.

În ceea ce privește construcția școlilor de pe raza comunei, se pare că prima școală este construită în satul Șotrile în 1891, de către D.B. ȘTIRBEI și cu stăruință preotului Gr. BREBEANU, apoi în  satul Lunca Mare în 1902, în satul Șotrile se discută despre construirea unei școli, de către Consiliul comunal, în 1911, dar construcția școlii va începe spre sfârșitul anului 1913, în Vistieru  se construiește o școală în 1915, în Plaiul Câmpinei se construiește în anii 1934, în Plaiul Cornului în 1938, iar în  Seciuri școala se construiește în  1939.

 În ședința Consiliului comunal din 24 februarie 1911 se discută necesitatea absolută pentru construirea unui local nou de școală, compus din 2 Săli de clasă  și cancelarie, în Șotrile Câmpineanu, deoarece nu există local propriu de școală, aceasta funcționând într-un  local închiriat “nehigienic și neîncăpător față de populația elevilor ce o frecventează”.  Construirea  acestei școli a început în vara anului 1912, prin construirea șanțurilor pentru fundație și prin procurarea materialelor necesare, după care lucrările s-au întrerupt și au fost reluate de abia în octombrie 1913. Valoarea la care se ridică construcția acestei școli, cu două săli de clasă, cu cancelarie, un hol, latrina și împrejmuire , ajungea la 18337,19 lei, primăria putea strânge 15276,69 lei(comună dispunea de 2581 lei și 87 bani, 6000 de lei de la locuitorii din sat, Prefectura a aprobat în 1910 un împrumut de 7000 lei de la Casa Școalelor, pe timp de 5 ani de zile. Clădirea școlii urma să se construiască pe o fundație din piatră cu mortar ,pereții din cărămidă, acoperișul cu țiglă adusă de la fabrică din Simileasca-Buzău . Se prevedea că ea să fie dată în folosință în 6 luni, deci la începutul anului școlar 1912-1913. Terenul pentru construirea școlii a fost donat de bună voie de către Gheorghe DOGĂRESCU, fără să se întocmească un act de donație. După moartea sa, soția  Paraschiva, a folosit în mod abuziv terenul cedat de proprietar. Până la urma Paraschiva DOGĂRESCU a trebuit să renunțe la teren fiind pusă în fața unor dovezi certe  cu privire la dorința soțului său, dorința de care știa și ea. Terenul pe care se construia noua școala avea o suprafață de 600mp, o parte a fost donate de Gheorghe DOGĂRESCU (418mp), iar restul a fost dat de Haralambie GEORGESCU în schimbul unui teren aflat în punctul “Mesteceni”.

Deși construcția a început în vara anului 1912, săpându-se șanțurile pentru fundație, cumpărându-se cărămidă, varul, nisipul, pietrișul, țigla etc. Că liant era folosit mortarul care era realizat din var stins, gras sau hidraulic (o parte) și din nisip( 2 părți). Soclul era construit din piatră, cu mortar care cuprindea var hidraulic. Se folosea și mortar beton, care era alcătuit din o parte văr, 2 părți nisi psi 3 părți pietriș. Suprafața școlii , după deviz, avea 400 mp, iar valoarea construcției era de 357000 lei.

În septembrie 1912 au fost ploi bogate cantitativ și de durată, șanțurile s-au surpat, 20000 de  cărămizi s-au distrus aproape   în totalitate. Licitația pentru realizarea acestei construcții a fost câștigată de doi antreprenori din Cornu:  Gheorghe  Oprea Manta și Stan Ion Manta. Deși înțelegerea se făcuseră între cele două părți, meseriașii au plătit o  garanția provizorie de 760 lei, nu se încheiase un contract. Dacă nu se încheia contractul cu meseriașii respectivi, “Cassa școalelor” nu elibera împrumutul de 10000 lei de care comună avea mare nevoie.  Până în septembrie 1913 nu au început lucrările la școală deoarece, deși  s-au trimis 4 somații celor de la Cornu, până la 10 septembrie  1912, aceștia au refuzat să se prezinte. Au urmat alte trei somații în 1913,acordarea altor termene  pentru încheierea contractului ,până când Administratorul plasei a dat un ultimatum consiliului local că până la 10 septembrie 1913 să se decidă executarea  construcției școlii, în regie proprie, confiscându-se garanția lăsată de cei doi meseriași din Cornu.

Școala construită după această dată a fost folosită până în 1958, când, în apropiere, a fost construită o nouă școală începând cu 1957. Ulterior școala veche  a primit destinația de cămin cultural, iar după 1985 a fost demolată.  Terenul rămas liber, după amenajare, a primit destinația de teren de agrement.  Noua școală din satul Șotrile, construită în 1958, avea 4 săli de clasă, hol mare de-a lungul acestora, o cancelarie. Crescând numărul elevilor, mai ales după 1966 când s-a interzis avortul și după mai mulți ani, prin 1980, au fost  clase paralele(2 clase paralele la ciclul primar și 4 clase paralele la ciclul gimnazial), a trebuit să se extindă această școală cu două săli de clasă, în 1980, o altă extindere cu 2 săli de clasă în 1983, construirea atelierului școlar în 1986, construirea unui grup sanitar de către IBRATUDOR CONSTRUCȚII SRL Campina în 2001,semnarea unui act de donație pentru instalația de încălzire centrală la școală și grădiniță ,în 2004, reabilitarea școlii prin înlocuirea ușilor și ferestrelor cu termopan, înlocuirea dușumelelor cu parchet melaminat și realizarea termoizolației, la toată clădirea, în anul 2008, extindere școală(corp C)cu grupuri sanitare, în 2015, reabilitare și modernizarea acestei școli în 2017. Majoritatea acestor lucrări au fost executate în regie proprie.  Tot în regie proprie s-au realizat lucrările pentru construcția grădiniței din satul Șotrile, cu parter și etaj. Construcția acestui obiectiv a început în martie 1977 și s-a dat în folosință în 1980, pentru două grupe de preșcolari.

În cătune se puteau înființa școli dacă depărtarea față de școală cea mai apropiată depășea 3 Km și cu o populație școlară mai mică de 40 copii. Școlile din comună Șotrile erau mixte deoarece nu depășeau numărul de învățători cerut de lege, mai mult de 4 învățători pentru a se înființa o școală de fete.

Comună Șotrile fiind așezată într-o zonă de deal și în apropierea Munților Baiului, fiind la 12 Km depărtare de Campina, având un relief denivelat , mijloacele de transport lipsind, deplasarea se făcea mai mult pe jos și drumurile erau mai mult naturale, nepietruite, condițiile de cazarea era greu de găsit și condițiile total necorespunzătoare, toate acestea făceau ca învățătorii să aleagă mai greu aceste localități. Erau puțini învățători titulari și mulți suplinitori. În anul școlar 1936-1937 erau 6 școli primare cu un număr de 450 elevi(240 elevi și 210 eleve) și un număr de 7 învățători(5 bărbați și 2 femei) din care 6 erau calificați și o învățătoare era suplinitoare și necalificată. Erau în general cadre tinere, nu făceau naveta pentru că nu existau condiții și stăteau în gazda la un locuitor din satul în care funcționau.

La înființarea Școlii elementare de 7 ani de la Șotrile, existau 4 învățători, 4 profesori și un director, iar la celelalte școli primare din cele 5 sate3 componente ale comunei Șotrile erau 9 învățători, dintre care 6 erau calificați și 3 necalificați. Ulterior, mai ales după ce a fost introdus transportul cu mașinile IRTA în 1967, au fost repartizați mulți absolvenți ai școlilor normale, ai Institutelor Pedagogice de 3 ani și ai universităților din țară. Dacă în 1964 în școlile de pe raza comunei Șotrile era un număr redus de învățători titulari, absolvenți ai școlilor normale și un număr și mai mic de profesori titulari, absolvenți ai institutelor de învățământ superior, peste câțiva ani, prin 1968, numărul acestor a crescut simțitor, îmbunătățindu-se  mult calitatea procesului instructiv-educativ. Directori la cele două școli generale cu 8 clase erau: Șofronie BUZEȚEANU, la Șotrile, și Lucian RAICA, la Plaiul Câmpinei. Din cele 31 de cadre didactice de pe raza comunei Șotrile 20 erau calificate, cu studii medii și superioare, erau 10 profesori cu studii superioare și 3 cu studii medii, necalificați , 10 învățători calificați și 8 învățători necalificați suplinitori și o educatoare calificată. În 1975 era același număr de cadre didactice: 13 profesori, dintre care 11 aveau studii superioare și 2 studii medii, 18 învățători, 14 erau cu studii medii de specialitate, iar 4 erau suplinitori, cu studii medii liceale, care erau necalificați și suplineau posturile vacante de învățători.  Pe atunci cele două școli generale cu 8 clase aveau ca directori pe Leica Cristina, la Șotrile și pe Lucian RAICA, la Școală din Plaiul Câmpinei.

Școala din Șotrile, la început cu 7 clase și apoi cu 8 clase(din anul școlar 1962-1963), a fost înființată în anul 1958,cu 153 elevi, ca director al aceste școli era învățătorul Ion VÂRFOREANU, iar ca secretar al școlii era soția sa, Paraschiva VÂRFOREANU. În celelalte sate ale comunei erau școli primare cu următorul număr de elevi:  52 în Plaiul Câmpinei, 45 elevi în Lunca Mare, 47 elevi în Vistieru, 33 elevi în Seciuri și 27 elevi în Plaiul Cornului, în total, pe comună, erau 341 elevi. În 1958 școala din satul Șotrile funcționa într-o clădire nouă a cărei construcții a început în 1957.

Această situație a existat până în septembrie 1964 când, la Plaiul Câmpinei s-a înființat o nouă școala generală cu 8 clase. După această dată , prin înființarea Școlii de 8 ani din Plaiul Câmpinei au existat 2 școli cu ciclul gimnazial, iar în Lunca Mare, Seciuri, Vistieru și Plaiul Cornului erau școli primare cu 4 clase. Primul absolvent al unei instituții de învățământ superior, Alin-Daniel CIUPALĂ, a fost repartizat în 1964 la nou înființată scoală de 8 clase, din Plaiul Câmpinei, devenind în anul următor directorul acestei școli, până în anul 1967. Ca să funcționeze această școală din Plaiul Câmpinei a fost nevoie să se construiască lângă vechea școală, începând cu 1964, 2 noi clase, care au fost date în folosință la 15 septembrie 1965. În funcția de directoare a aceste școli în 1964 și câțiva ani înainte, era o învățătoare pensionara, Dumitra DANIELEANU.

 A trebuit să se facă și alte modificări la această clădire: holul de intrare a fost transformat în cancelarie, iar cancelaria veche a făcut parte din noul hol , construindu-se o continuare a holului pe lângă vechea sală de clasă, cu ieșire în mica curte a școlii. Ca să fie 4 Săli de clasa a fost nevoie să se împartă vechea clasă în două, printr-un perete despărțitor din lemn îmbrăcat cu plăci de PFL, care nu reușea să izoleze , din punct de vedere fonic aceste clase. În privința înființării acestei școli cu 8 clase la Plaiul Câmpinei au fost discuții aprinse între autoritățile locale, cetățenii din Lunca Mare și din Plaiul Câmpinei. Lunca Mare a fost satul care, până în 1930, cuprindea și satul Plaiul Câmpinei, între 1926 și 1930 a fost reședința comunei cu același nume, avea condiții mai bune pentru construirea a doua săli de clasa deoarece terenul era plat și erau deja două clase mari la vechea școală. S-a luat în calcul existent unui număr mai mare de elevi la Plaiul Câmpinei, contribuind mult la aceasta copii din sectorul rudarilor. În 1963 erau înscriși la Plaiul Câmpinei 85 elevi, dintre care 31 erau copii de romani și 54 de țigani rudari, iar în lunca Mare erau 58 copii.  Deplasarea elevilor de la Lunca la Plaiul Câmpinei era destul de greoaie, pe un drum natural, cu multe noroaie, mai ales pe timpul ploios și rece din an. Și deplasarea elevilor din sectorul rudari ar fi fost dificilă deoarece elevii rudari trebuia să meargă peste 3 km de la domiciliul lor și până la școală din Lunca Mare.

La Școală cu 8 clase din Șotrile veneau absolvenții clasei a IV-a din 4 sate: Șotrile. Vistieru, Plaiul Cornului și Seciuri. Cei din Plaiul Cornului, datorită depărtării de școală din Șotrile(7 Km), mulți dintre cei care terminau ciclul primar, mergeau la școală din Nistorești, mai aproape de ei și cu un drum mult mai bun ca cel spre Șotrile.

 La Școală cu clasele I-VIII din Plaiul Câmpinei veneau copiii care terminau clasa a IV din Plaiul Câmpinei , inclusive din sectorul rudarilor, și din Lunca Mare.

Deplasarea copiilor către aceste școli se făcea pe jos, pe poteci, pe drumuri cu mult noroi, mai ales toamna și primăvara. Cei din Seciuri se deplasau pe o distanță de peste 3 Km, cei din Vistieru pe 2 Km, cei din Lunca Mare aproximativ 3 km, cei din rudari 2 km, iar cei care veneau de la Plaiul Cornului foloseau poteci care scurtau drumul, dar tot aveau peste 5 km de mers.

Prin desființarea ciclului gimnazial(clasele V-VIII) din Plaiul Câmpinei în anul 1992, circuitul elevilor din Lunca Mare și din Plaiul Câmpinei s-a modificat. Cei din Lunca Mare, folosind mijloacele de transport spre și dinspre Campina, mergeau la Școală 3 din Cartierul Broaște, din Campina, iar cei din Plaiul Câmpinei, în special din sectorul rudari, mergeau la Școală din Șotrile, așa cum făceau și elevii din Vistieru și Seciuri. După desființarea școlilor primare din cele 5 sate(Lunca Mare, Seciuri, Plaiul Câmpinei, Vistieru și Plaiul Cornului, la sfârșitul anului școlar 2011-2012,, cei din Lunca Mare și Seciuri s-au îndreptat către școlile din Campina, chiar și unii copii de romani din Plaiul Câmpinei s-au îndreptat spre aceste școli. Cei din sectorul rudarilor mergeau, la început pe jos,4km, apoi cu microbuzul școlii, la școală din Șotrile unde veneau și cei din satul Șotrile, dar și cei din Vistieru. După desființarea Școlii cu clasele I-VIII din Plaiul Câmpinei făceau naveta spre școală din Șotrile 32 elevi, din care 24 erau din sectorul rudarilor. Condițiile de naveta erau destul de grele iarna(frig, vânt puternic, zăpadă, polei etc.) și din această cauză și frecvența lasă de dorit.

 Încă din 2007 era promisiunea de a se repartiza, pentru transportul elevilor, un microbuz. Primul microbuz de 8+1 a fost primit gratuit de la Inspectoratul școlar județean Prahova. Fiind un microbuz mic, mai ales că din 2010 se efectua și transportul cadrelor didactice din Câmpina spre și din Șotrile, era nevoie de un alt microbuz mai încăpător, de 25 de locuri.